Ion Bogdan Lefter – Jurnal vizual

Scurte note introductive

Inaugurare de rubrică la începutul lui 2012, ca să-mi şterg cît mai repede păcatul promisiunii neonorate în 2011! Le propusesem prietenilor noştri de la revista-portal on-line Modernism.ro un Jurnal vizual încă de pe la începutul primăverii, prin martie. Răspunsul n-a fost doar pozitiv, ci de-a dreptul cald-entuziast, drept care, în doi timpi şi trei mişcări, m-am şi trezit „promovat” pe site, în antetul paginii de deschidere: „În curînd…”! Au urmat cîteva săptămîni, apoi cîteva luni în care, sub presiunea altor urgenţe, n-am găsit timp destul pentru startul rubricii. Scrisesem cîteva paragrafe ca prolog, adunasem – cum am făcut de multe ori, de-a lungul anilor – mici note despre expoziţiile curente şi a fost cît pe ce să-i dau drumul în iunie, după Noaptea galeriilor, cînd iarăşi m-am pus pe scris, fără – totuşi – să-mi duc însemnările la capăt. Între timp, după afişajul permanent – pînă prin vară, cred! – al „promo”-ului, n-a mai trecut vernisaj fără să mă întrebe unii-alţii despre Jurnalul vizual: de ce nu începe odată?! N-a fost să fie… S-au mai strîns din mers, într-un „folder” din computerul meu, fişiere cu imagini şi note, secvenţe întregi, o schiţă de „stare a galeriilor”, un mic „bilanţ de etapă” către finele verii, cînd iarăşi am vrut să pornesc rubrica, dar… a venit iureşul toamnei, cu noi angajamente şi obligaţii, şi… iarăşi amînări…

 

De ce un Jurnal vizual semnat de un autor de meserie „critic literar”? Nu e chiar o „premieră absolută”, căci respectivul a mai păcătuit: n-a scris doar despre domeniul lui strict de competenţă, ci şi, nu o dată, despre alte arte, mai ales despre cele vizuale şi despre teatru, ca şi despre alte zone socio-culturale sau – mult – despre politică. Nu e cazul să teoretizez aici şi acum atare opţiune „pluridisciplinară”. E destul să spun că ea are legături cu: extensiile contextualiste ale postmodernităţii, care au generat spectaculoasa proliferare contemporană a tuturor interdisciplinarismelor imaginabile şi inimaginabile; imposibilitatea de a mai înţelege şi de a mai analiza „autonomist” fenomenele artistice, izolate de continuum-ul socio-cultural din care fac parte; şi, privind dinspre specialitatea mea „de bază”: extrapolarea studiilor literare către interpretări multiartistice şi amplu-contextualizante, pînă la ceea ce a ajuns să se numească „studii culturale”.

Suplimentar: n-am scris şi nu scriu în nici o direcţie care să nu-mi fie familiară pînă la profesionalizare (motiv pentru care nu mă pronunţ  – de pildă – asupra muzicilor numite de obicei „culte”, pe care le frecventez aşa-zicînd „amatoristic”, nesistematic, ca simplu „meloman”). Pe de altă parte, postura de „outsider” mi-a permis să avansez cu oarecare lejeritate în alte direcţii decît literatura, de unde şi tentaţia retoricilor mai relaxate, mai personale, ca în rubrica mea de jurnal intelectual din revista clujeană Tribuna sau ca în Jurnalul vizual pe care-l inaugurez acum pe Modernism.ro. Sigur că şi despre literatură am scris practicînd stilistici varii, mai sobre ori mai eseistice, uneori confesive (rarissim în comentariile politice, aproape întotdeauna „obiective”, analitice – poate şi ca măsură de protecţie sanitară faţă de transformarea prea multor discursuri publice ale perioadei în nestăvilite emisii de „opinii”, cînd nu direct de „pamfletarisme” isterice…). Cum am mai… mărturisit, n-am ţinut – totuşi – niciodată un jurnal propriu-zis. Am produs cînd şi cînd texte de gen, în decupaje şi montaje care mi s-au părut adecvate anumitor subiecte sau situaţii. În ultimul deceniu am publicat cu oarecare sistemă notaţii secvenţiale „la trecerea între ani”. M-am „folosit” – vasăzică – de scriitura „de tip jurnal”, atunci cînd am simţit că e cazul s-o practic…

 

Mic paradox: vajnic promotor al postmodernismului autohton, mă aşez acum sub genericul Modernism.ro! Cosmin Năsui îmi dă de înţeles că au existat înainte de lansarea revistei ezitări „terminologice”. Au fost achiziţionate şi alte domenii cu „-ism” în coadă, inclusiv „postmodernism”, către care Modernism.ro trimite printr-un „buton” – dincolo de care nu dai decît peste o „pagină web” de probă, cu „postări” doar din 2010. De luat lucrurile cum grano salis, în accepţii aproximative, dincolo de rigorile conceptuale de care altfel avem – fireşte – mare nevoie…

 

Concret: inaugurez un „jurnal vizual” constant, în prelungirea altor notaţii despre expoziţii, artişti, galerii, muzee (precum cele din Tribuna, din propriile mele reviste editate de-a lungul anilor, de prin alte gazete). În deschidere – despre ultimele expoziţii pe care le-am văzut în 2011. Secvenţe mai lungi acum, mai scurte cu alte ocazii. Adaug şi o „schiţă de profil de artist”, apoi  o notă de început de an 2012. Urmează cît de curînd relatări despre ce am văzut zilele trecute, la mijloc de ianuarie, în galeriile bucureştene. Probabil că voi propune din cînd în cînd şi flashback-uri către expoziţii din urmă cu luni de zile (sau şi mai vechi?!), dacă o să apuc să transcriu din însemnările pe care – cum spuneam – le ţin la păstrare printre cataloage. Din atare zigzag, cu complicitatea echipei Modernism.ro, poate că vom ordona ce va ieşi într-un „jurnal vizual” cu cronologie cursivă, pe un interval oarecare, cam pe la începutul deceniului al doilea al secolului…

 

*

Şetran/Leonte la Moir Concept Store;

Mirela Trăistaru la Hotel Sarroglia;

Gabi Stamate la ALERT studio

Miercuri 21 decembrie 2011. Trei expoziţii într-o seară: un vernisaj şi două „recuperări” de proiecte la startul cărora n-am putut fi de faţă.

Trec mai întîi pe la „Moir Concept Store”, pentru lucrările tandemului ad hoc Şetran/Leonte. Găsesc stabilimentul după adresă (Bulevardul Iancu de Hunedoara nr. 64), nu foarte uşor, fiindcă îmi imaginasem că trebuie să fie mai către Piaţa Victoriei, în zona City Bank, şi avansez ca melcul la întoarcerea spre intersecţia cu Calea Dorobanţi, prin fluxul de maşini compact pe la 5 şi jumătate-6. E – de fapt – foarte aproape de „Perla” (cum i se spune locului, după numele restaurantului din staţia autobuzelor 131 sau 331, în sensul spre Televiziune şi spre Arcul de triumf), practic vizavi de fostul Cinematograf Volga, acum „club” (acolo ne-am ţinut în 1996 prima Gală a Premiilor ASPRO). La parterul unui bloc, „Moir Concept Store” se dovedeşte a fi un magazin de amenajări interioare (cam greu de ghicit din emblema preţios-anglofonă a locului; cît despre „Moir”, abia după ce plec îmi dau seama că nu le-am întrebat pe cele două tinere angajate despre ce e vorba: despre pînza de „moar” d’antan?; sau mai degrabă despre procedeul repetitiv din design?; sau despre altceva?!…).

Nu e mult loc în cele două mici încăperi comunicante, despărţite de un stîlp de rezistenţă al blocului, printre obiectele de mobilier şi decoraţie ale magazinului, încît, neputînd expune amplu, neavînd la dispoziţie spaţiul de care e nevoie pentru a desfăşura proiecte noi, cei doi, Şetran şi Leonte, au ales varianta „marcării teritoriului” cu semne ale căutărilor lor recente, deja ştiute. Rezultatul e impresionant. În centrul spaţiului dinspre stradă, cum intri, dai peste o formă fixată cu o tijă groasă într-o placă metalică lată, pe care trebuie s-o ocoleşti atent. În spate, domină altă arătare modelată de Leonte, înfiptă „parietal” într-un panou sudat perpendicular pe cel aşezat pe podea, la fel ca „postamentul” primei lucrări. Lateral, încă un obiect incert, cu propriul său „trunchi” înălţat din „scîndura” feroasă orizontală. Iar pe pereţii propriu-zişi, printre rafturile şi „accesoriile” casei, fac roată circa zece picturi abstract-păstoase ale lui Şetran. Pe scurt: continuînd să funcţioneze ca magazin, spaţiul a fost – totuşi – „ocupat”, şi nu de o numeroasă „armada”, ci doar de puţinii trimişi ai unor puternice stilistici artistice.

Noutatea expunerii e dată de conjuncţia celor două serii de contribuţii, greu de spus dacă scontată sau instituită la faţa locului. Mai puţin evident figurative decît masivele fiinţe şi obiecte de tablă ruginită pe care le expune Leonte de ani de zile, vorbindu-ne despre un „post-industrialism” intens corodat, pe un traseu care va duce cîndva către dezintegrare, respectiv către reintegrarea în materialitatea naturală, lucrările de acum oscilează între sugestiile de corporalitate umană sau animală (poate chiar cu vesele aluzii fără-de-perdea!) şi tendinţa către simplificare, către epură, către abstractul brâncuşian – direcţie în care sînt „încurajate” de picturile lui Şetran. Invers, acestea din urmă, pe care le-am văzut în ultimii ani evoluînd, prin simplificare, de la exuberantele „gheme” cu fire policrome la alăturări austere de suprafeţe asimetrice de culoare, au în faţa obiectelor lui Leonte tendinţa de „figurativizare”, măcar pe jumătate, ca-n pînzele cu benzi late aplicate pe fundalurile de alte nuanţe, un soi – am zice acum – de „obeliscuri” stranii, parcă tridimensionale. Într-una dintre lucrări, din bleumarinul închis al treimii de sus, despărţite net de albastrul pal din rest, se „scurge” în jos o „peninsulă” de pastă, ieşită şi în relief, zgrunţuroasă, de parcă bidimensionalitatea se răzvrăteşte din nou, încercînd să „iasă” din cadru şi să invadeze spaţiul, ca o maree (dată fiind culoarea) sau ca o lavă (prin consistenţă). Titlul expoziţiei, Şetran/Leonte, cu numele celor doi autori plasate de-o parte şi de alta a barei înclinate, la asta ar putea face aluzie: nu la o „opoziţie”, ci la o relaţie cu doi versanţi, la o atracţie a contrariilor care se influenţează reciproc…

 

Din nou în traficul de pe Iancu de Hunedoara şi, în prelungire, pe Ştefan cel Mare, apoi la dreapta pe Vasile Lascăr, pînă departe, la intersecţia cu Maria Rosetti, la noul Hotel Sarroglia, pentru expoziţia de pictură a Mirelei Trăistaru.

Clădirea, mai întîi. Una dintre cele mai interesante construite în ultimii ani în Bucureşti, pe două mici parcele alăturate. Prima, chiar în intersecţie, cu acces dinspre Maria Rosetti, era ocupată de o casă veche, fără etaj, puţin retrasă de la stradă, în spatele unei grădiniţe de flori, construită probabil la sfîrşit de secol XIX sau început de XX ca reşedinţă negustorească sau de mică burghezie incipientă, doritoare să-şi afişeze sau să-şi aroge un statut ridicat, „nobil”, de unde faţada ornamentată, cîndva cam kitsch, astăzi onorabilizată de patină. Categoria era şi a rămas foarte răspîndită în fostele mahalale, clasificate între timp ca zone „ultracentrale”, după ce oraşul a crescut enorm, extinzîndu-se în cîmpia înconjurătoare. Parcela a doua venea în prelungire, în stînga-spate, cu acces din Alexandru Donici, străduţa aproape paralelă cu Maria Rosetti, aproape îngemănate la intersecţia cu Vasile Lascăr. Perimetrul reunit e un dreptunghi cu iregularităţi într-o parte, cu „excrescenţa” prelungită pînă în Maria Rosetti. Condiţii în care arhitecţii care au proiectat Hotelul Sarroglia au propus următoarea soluţie: au păstrat faţada casei vechi şi au construit imobilul nou pe toată lungimea de pe Alecu Donici, cu parter şi patru etaje, dintre care ultimele trei se prelungesc ca o copertină deasupra frontonului conservat şi încorporat parterului, ca un soi de „loggie” suspendată, protectoare, de formă semicirculară, urmînd curbura intersecţiei, sprijinită pe un pilon metalic vopsit în alb, la fel ca zidul şi intrarea de altădată (etajele – negre). Oprisem de nenumărate ori acolo la stop, venind dinspre Magheru, şi văzusem ridicîndu-se din şantier, din spatele casei, noua construcţie, apoi stîlpul gros de fier ruginit, cam dizgraţios, drept care am şi auzit printre cunoscuţi păreri nu foarte favorabile despre soluţia respectivă, ba chiar am şi văzut o fotografie pe coperta unei cărţi catastrofiste despre „degringolada” arhitectonică şi generală a Bucureştilor. După finisaje, după văruirea ansamblului, hotelul arată bine şi propune una dintre puţinele combinaţii „postmoderne” de construcţii vechi-noi din urbe (celelalte exemple: ruina din Piaţa Palatului Regal, pe colţul cu străzile Oneşti şi Boteanu, în care e implantat paralelipipedul de sticlă al unei clădiri de birouri, incluzînd şi sediul Ordinului Arhitecţilor din România; şi Hotelul Novotel, pe Calea Victoriei, lîngă Palatul Telefoanelor, building americănesc impersonal, de sticlă fumurie, în care se intră prin frontonul reconstituit al fostei clădiri a Teatrului Naţional distruse de bombardamentele din cel de-al doilea război mondial).

Descopăr acum interiorul, spectaculos şi el: parterul şi etajul 1 – inclusiv platforme intermediare, inclusiv un balconet interior cu vedere spre holul recepţiei – au fost gîndite special ca spaţii „concatenate” care să dezvolte raporturi de continuitate între vechi şi nou. Se poate intra din ambele străzi, prin poarta de demult sau prin uşa de sticlă glisantă a zilelor noastre. Spatele interior al faţadei, nefinisat, „martor” al istoriei clădirii, are zone curăţate de tencuială, păstrînd la vedere cărămida iniţială a casei, adăugat fiind betonul cenuşiu al noii structuri de rezistenţă. O scară metalică, sugerînd tot o atmosferă de şantier, urcă jumătate de nivel spre un bar cu decoraţie asortată, deci foarte „cool”, foarte atipic, departe de aspectul standard al localurilor publice de profil. Jos, în partea cealaltă, se trece spre recepţie şi spre hotelul propriu-zis, ultra-contemporan, cu acces direct dinspre Alecu Donici, sau se coboară în pivniţa-restaurant, cu altă zonă de cărămidă păstrată, în bolta încăperii. În sus, dincolo de bar, scara duce mai departe către micile saloane şi către balconul etajului I, colţurile şi colţişoarele fiind amenajate pentru „socializare” (măsuţe, scaune, fotolii, canapele) şi pentru lectură (lîngă rafturi cu cărţi şi albume de artă). Pretutindeni – pereţi exploatabili artistic, drept simeze.

Acoperind tot spaţiul disponibil în acest mic labirint arhitectonic, expoziţia Mirelei Trăistaru propune cîteva zeci bune de lucrări, sub genericul Art Session. După ce a expus în ultima vreme mai ales compoziţii florale, artista revine la cealaltă temă favorită: silueta feminină. În cadre din anii trecuţi sau de ultimă oră, ea îşi continuă exuberantele căutări cromatice şi – totodată – caută soluţii de transpunere pe pînză a experienţelor paralele celor de şevalet: designul vetimentar, costumaţiile pentru teatru, pictura corporală (body painting). S-ar prea putea ca titlul ales să trimită la paradele/„sesiunile” de modă (fashion sessions), ceea ce ar însemna că asistăm la o „defilare” de „top-modele” în spaţiul – de astă dată – propriu-zis artistic, deci la o „art session”, pe care n-o vedem chiar în desfăşurare, ca muncă de atelier practicată sub ochii noştri, doar din cauza incompatibilităţilor dintre acţiunea efectivă, performată „pe viu”, „în direct” („live”), şi expunerea de durată, într-o locaţie care trebuie să-şi continue între timp funcţionarea comercială.

Insist o clipă asupra gradualităţii experimentului propus de Mirela Trăistaru. Cu un bogat palmares de pictoriţă şi designeriţă de costume, ea a îmbrăcat actori şi actriţe şi mai ales fetele tinere şi frumoase ale unor case de modă, exersîndu-şi astfel creativitatea oarecum în afara funcţionalităţii propriu-zise a vestimentaţiei, în forme şi cromatici oricît de fanteziste, nu pentru portul zilnic, ci pentru spectacole şi gale. În etapa următoare, a simţit nevoia să ridice miza artistică şi a gîndit cîteva „fashion & art sessions” (improvizez o categorisire!), cu susţinerea unor colaboratoare obişnuite să se expună pe aşa-numita „catwalk”: le-a pictat – de astă-dată – pe ele însele, cu culori aplicate pe piele, fie doar pe faţă sau pe braţe sau pe gît şi pe umeri, în rest lăsîndu-le îmbrăcate în rochii contemporane sau de epocă, alteori imaginile, liniile, formele trasate cu pensula acoperind doar ele nudităţi parţiale sau totale, ca nişte „haine” cromatice, „ţesute” din pastele stoarse din tuburi şi amestecate pe paleta de lemn. Unele dintre „compoziţiile” rezultate erau de admirat în sine, dar multe au fost gîndite – pas suplimentar în direcţia „artisticităţii” căutate, tatonate, imaginate – ca părţi ale unor mari lucrări parietale, fundaluri cu inflorescenţe sau cu fiinţe funambuleşti, onirice, intens colorate. În faţa lor, lipite de ele, junele reale, în carne şi oase, păreau detalii în relief, în continuitatea liniilor şi suprafeţelor albastre, galbene, roşii, verzi din spate (seturi de fotografii – la adresa www.mirelatraistaru.ro, în secţiunea body paiting).

Forme de a chestiona identitatea feminină, frumuseţea feminină.

Acum, povestea se mută cu totul pe pînze. După ce artista îşi va fi pus întrebarea obligatorie: cum să „regizezi” o „paradă pictată” – a modei, a modelelor, a feminităţii?!

Tablourile o vor derula pe pereţi ca un şir de fotograme sau de diapozitive (pînă la reluarea aceluiaşi portret mărit succesiv, ca-ntr-un blow-up), poate şi cu folosirea intermediară a unor printuri digitale după imagini captate cu camera foto sau video. Atrăgătoare, „răpitoare”, fetele sînt pictate hiperrealist pînă la un punct, dar autoarea operează şi simplificări de felul celor din retoricile publicitare, exploatate şi în arta pop, sau din benzile desenate, dacă nu cumva trebuie să căutăm o referinţă mai strict-actuală, precum programele grafice ale computerelor, care obţin asemenea efecte prin aplicarea de filtre varii: contururi îngroşate, chipuri mate, fără umbre şi adîncimi, bidimensionale, nuanţe „deviante” ale pielii. Sînt şi nu sînt ele… Cine sînt – de fapt – ele?!

Între figurativism şi diverse variante de abstracţionism oscilează şi fundalurile: uneori naturiste, alteori monocrome ca pereţii zugrăviţi sau evident nerealiste, eventual cu pensulaţii de atelier lăsate la vedere, cu porţiuni rămase neacoperite de culoare. E al doilea prag de extragere a siluetelor feminine din realismul cotidian, încît să le contemplăm în sine şi să reflectăm asupra identităţii lor exhibate ori ascunse.

Alte praguri fiind situate nu dincolo, ci dincoace de ele: mai întîi prin dungile subţiri de culoare care se preling pe pînze, în manieră de action painting, sugerînd nefinitudinea şi participarea noastră, a privitorilor, la „sesiunea” artistică în desfăşurare (sau poate imaginile „plîng”?!; sau poate picăturile de culoare curg în jos lasciv, provocatoare?…); pentru ca în cele mai multe tablouri să se mai interpună, în straturi supraadăugate, veritabile reţele de imagini miniaturale, desenate subţire, ca nişte frize mai ales cu insecte, uneori fluturi, de multe ori păianjeni, cîteodată scriituri lizibile ori abstracte. Le-am putea vedea ca pe nişte „imprimeuri” similare celor de pe voaluri sau de pe materialele vestimentare în care se drapează graţios tovarăşele noastre de viaţă; totuşi, aspectul lor intens-simbolic indică surse livreşti, sugerînd – iarăşi – reflecţia la fel de intensă asupra feminităţii şi a frumuseţii.

În cîteva puncte – conexiuni cu explorări din anii 1980-1990 şi pînă azi ale unor Marilena Preda Sânc, Roxana Trestioreanu sau Florica Prevenda, atît de curajoase atunci, acum…

În dreapta intrării de sticlă, dinspre Alecu Donici – o imagine din serie, dar în care o recunoaştem pe artistă: autoportret „votiv”, aşadar!

În stînga, deasupra trecerii spre restul spaţiilor de expunere – o lucrare pe lat, singura în care, alături de portretul unei fete, apare, în lateral stînga, un bărbat, gol, în poziţie fetală. Altă temă – complementară – de reflecţie a „sesiunii”/„paradei” de modă, de artă, de feminitate: cuplul, maternitatea…

 

Înapoi pe Vasile Lascăr, prin Piaţa Gemeni, pe Eminescu, pînă la Romană şi de-acolo, pe Dacia, pînă la intersecţia cu Calea Griviţei, la ALERT studio, la parterul unui bloc interbelic cu „bulină roşie” (pericol seismic de gradul I). Mini-galeria, unul dintre cele mai radical-experimentale spaţii de expunere din Bucureştiul acestor ani, într-o combinaţie rară – oximoronică, practic! – cu o anume discreţie de bun gust, a anunţat pentru astă-seară deschiderea unei expoziţii de fotografii ale lui Gabi Stamate.

Cam tîrziu în decembrie: lumea se pregăteşte deja pentru Crăciunul care vine acuşi, în weekend. Mulţimile de cumpărători exuberanţi au invadat magazinele. Studenţii sînt deja în vacanţă. Vernisaje, premiere, lansări de cărţi nu se prea mai programează în perioada asta, pînă binişor după Anul Nou sau, mai încolo, pînă după Bobotează şi după Sfîntul Ion.

De ce – atunci – pe 21 decembrie la ALERT studio?! Tocmai de-asta!: pentru că fotografiile lui Gabi Stamate au fost făcute exact pe 21 decembrie, în 1989, cînd în Bucureşti s-a pornit revolta împotriva regimului comunist, răsturnat a doua zi, pe 22, acum 22 de ani. Alegere a datei ca memento.

Rămăşiţele zilei se numeşte expoziţia, reluînd un titlu literar şi cinematografic de succes.

Spaţiul miniscul de la ALERT cere – aproape că impune – soluţii inteligente de amplasare. Camera de la stradă, destul de strîmtă, cu vitrină, cîndva prăvălie sau atelier meşteşugăresc, îngustată şi de un stîlp de susţinere care avansează din lateral-stînga, se prelungeşte cu o încăpere şi mai mică, minusculă, fără fereastră, probabil fost spaţiu de depozitare. Mare lucru nu încape nici în prima sală, iar în chichineaţa din spate nu pot intra mai mult de cîteva persoane, dar cam înghesuindu-se. Am mai văzut-o folosită, la proiecte precedente, ca o extensie-„ecou” al spaţiului de la stradă.

Cum să expui, în asemenea condiţii, o revoluţie?! Adică sentimentul de revoltă generală, de revărsare umană, de isterie şi euforie… Te aştepţi la o întîlnire tulburătoare cu „Istoria”, la imagini mari, şocante, şi la un iureş de zgomote.

Împreună – presupun – cu Cătălin Burcea, artistul-curator al galeriei (în trio fondator cu Raluca Ilaria Demetrescu şi Alina Buga), Gabi Stamate a ales soluţia inversă: e tăcere în prima sală şi nu se vede nimic pe albul pereţilor de imediat din dreapta şi din fundal, cei pe care privirea cade mai întîi. Pe stîlpul de susţinere e afişat un text, o proză cu personaje mărunte, cu băutori de birt, fără nimic „istoric”. La final, aprovizionarea cu noi cantităţi de vin roşu aduce în pagină sugestia sîngelui, a „sîngelui vărsat” – „Păcat, păcat/ de sîngele vărsat!” fiind una dintre lozincile post-revoluţiei, ale protestelor faţă de lentoarea cu care ţara se democratiza în 1990-1991. Alături, pe peretele din stînga al galeriei – un set de imagini (cinsprezece-douăzeci?) din 21 decembrie 1989, de pe Bulevardul Magheru, la intersecţia de la Scala şi la cea de la Teatrul Nottara, după ultima „adunare populară” a dictatorului comunist Nicolae Ceauşescu: cordoane de militari desfăşurate de la un trotuar la celălalt şi grupuri de cetăţeni revoltaţi, retraşi din Piaţa Palatului Regal, unde avusese loc mitingul. Mici, ca nişte clişee fotografice (dar „pozitive”, nu „negative”), imaginile sînt aliniate pe trei-patru rînduri, ca şi cînd expus ar fi direct filmul scos din aparat şi developat (tehnica tradiţională, astăzi desuetă). Succesiunea cadrelor e întreruptă din loc în loc de spaţii albe – ceea ce am putea interpreta ca sugestie a faptului că „Istoria” n-are cum să mai ajungă la noi altfel decît fragmentar, „cu goluri”, estompată în „albul” vătuit al timpului, precum minusculele fotograme „pierdute” pe suprafaţa văruită a galeriei. „Rămăşiţe” ale trecutului, s-ar zice.

Pe un rînd sau două deasupra „frizelor” celelalte, în dreapta – un imagine prinsă de jos în sus: un elicopter în aer, survolînd ameninţător revolta, supraveghind-o şi „plutind” şi peste întregul montaj, căruia-i semnalează discret „regia” dispunerii pe „simeză”. „Planînd” şi deasupra sălii şi a vizitatorilor, de fapt!

Cît despre numărul imaginilor: nici nu puteau fi multe în vremuri de crîncenă penurie, cînd nimeni n-avea la îndemînă filme întregi, după poftă! Nemaivorbind despre faptul că, în preziua căderii unei dictaturi, cînd încă nu se ştia ce va urma, gestul ca atare al fotografierii era riscant, era un gest de curaj, pe care – oricum – nu-l puteai face decît cu fereală, declanşînd aparatul cînd şi cînd, cu gîndul că ai fi putut fi în orice moment „umflat” de forţele de ordine şi „săltat”, dus în arest, bătut, anchetat, poate şi mai rău. S-au tras acolo gloanţe, pe 21 decembrie, poate chiar atunci şi şi mai tîrziu, după-amiază şi seara, au fost ciuruiţi manifestanţi, s-a murit pe caldarîmul bulevardului…

Şi: cum să tot fotografiezi cînd acolo se desfăşura un protest, cînd erai parte a lui?! Imposibil să te izolezi în spatele aparatului ca după un paravan, să te decuplezi, să te ocupi doar de „imortalizarea” revoltei, extrăgîndu-te din ea! Ni-l putem închipui pe artist scoţîndu-şi aparatul, alegînd la repezeală cadre din jur, declanşînd, prinzînd pe peliculă dramatismul extraordinar al momentului, aburul cenuşiu al unei zilei neobişnuit de calde de decembrie, tensiunea din aer… apoi amestecîndu-se printre protestatari, şi el unul dintre ei…

Şi încă: istoria fragmentară – adică… ciuruită?!

În fine, mai faci un pas-doi şi vezi în adîncimea laturii din dreapta a sălii, în spate, faţă în faţă cu uşa de acces spre cămăruţa secundă, o singură fotografie mare, transformată în poster, aproape de scara 1/1, atît cît a permis proporţia segmentului ultim de perete: cordonul de soldaţi înarmaţi, cu căşti şi scuturi, şocanţi prin contrast cu miniaturile la care te uitaseşi pînă acum. Şi parcă-parcă… se şi aude revoluţia!: încep să se distingă scandări, zgomot de mulţime…

…venind de dincolo, din chichineaţă! În colţul ei cel mai îndepărtat, pe un mic monitor rulează în buclă un clip video în care camera se „plimbă” de-a lungul imaginilor fixate de Gabi Stamate pe 21 decembrie 1989, restituindu-le ceva din dinamica îngheţată în cadrele foto, cu coloana sonoră „de la revoluţie” pe care o auzisem de dincolo. Iar de pe peretele din prelungirea celui cu posterul cel mare ne întîmpină jumătatea a doua a aceleiaşi imagini cu scutierii înarmaţi, de parcă ar fi străpuns – ea, imaginea, sau ei, soldaţii?! – zidul despărţitor.

21 decembrie 2011, aşadar. „Rămăşiţele zilei” de atunci, după exact 22 de ani. Ei bine, la subtila „regie” pe care încerc s-o descriu, de subtil impact, se adaugă la un moment dat, neprogramat, …întunericul: pană de curent! Mici strigăte de surpriză, chicote, ironii. S-a produs o avarie în zonă – pare-se – cu o zi înainte, poate că nerezolvată încă… În tot cazul, întîmplarea dă savoare suplimentară vernisajului. „E ca atunci, ca-n ’89!”, se-aud şoapte pe mai multe voci, amuzate, dar parcă şi puţintel… înfiorate (să mi se îngăduie exagerarea!). Vizitatorii îşi scot telefoanele mobile şi apropie ecranele lor luminoase de pereţi, de fotografiile de la revoluţie, continuînd să parcurgă expoziţia, ca şi cei care, intrînd abia acum în galerie, constată şi ei, amuzaţi, că e pană de curent, şoptesc şi ei că „E ca atunci, ca-n ’89!” şi, fără să se resemneze, aprind şi folosesc luminiţele telefoanelor.

În stradă, la plecare, dau peste mici grupuri de tineri artişti ieşiţi la fumat şi la alte panseuri ironice despre recurenţa întunericului peste ani!

Sfîrşit de an cu un mini-„turneu” prin galerii, vasăzică; toate trei – „neconvenţionale”…

 

„Schiţă de portret” Gabi Stamate

29 decembrie 2011. După vernisajul de la ALERT studio, „răsfoiesc” în Internet fotografii şi filme ale lui G.S. (v. www.gabistamate.com şi alte website-uri către care se ajunge de acolo) – de unde cîteva linii pentru o „schiţă de portret”:

Să spun mai întîi că e vorba deopotrivă despre un interesant artist experimental şi despre o „figură” a lumii vizuale româneşti a perioadei. Imposibil să fi scăpat cuiva dintre obişnuiţii vernisajelor bucureştene: e cel de-al doilea bărbos care face mereu fotografii (primul fiind – fireşte! – Vasile Mureşan-Murivale, omniprezent în galerii în anii 1990 şi pînă de curînd, în ultima vreme mai rar în acţiune). Absolvent al Universităţii Hyperion, secţia de Cinematografie, fotografie, media. Lucrează mai ales în alb-negru, în cicluri tematice şi după scenarii de proiecte „alternative”.

De pildă:

Fotografii:

■ People, Girls, Nudities. Siluete diverse, chipuri sau doar corpuri, aproape toate fragmentare. Predilecţie pentru cadre austere, cu – însă – decupaje savante, iluminaţii speciale şi o tuşă fină de „intelectualism” care susţine plasticitatea altfel frustă a imaginilor. Carnaţii tot fragmentare, explorate cu ochi calm, fără cel mai mic semn de concupiscenţă.

■ Self-portrait. Serie de autoportrete pe fundal negru, sub un spot slab, de unde tendinţa de descompunere granulară a contururilor şi a suprafeţelor: „coregrafie” în faţa obiectivului fotografic, mişcări ale capului care se oferă întreg sau parţial, din unghiuri diferite, uneori acoperit de mîini, în cîteva cadre apărînd şi bustul îmbrăcat sau porţiuni de corp gol. Figură extraordinar de expresivă, trăsături masive, apăsate, nas proeminent, bărbie prelungă, riduri, părul rărit a calviţie, mustaţa neagră, stufoasă, barba nerasă, cu fire încărunţite.

■ Zona, Ploieşti forever etc. Spaţii marginale, părăsite, decăzute nu în sensul „decadenţei”, ci al ruinării, fără alte barochisme, dimpotrivă: „poverism”. „Zona” – un stadion abandonat, cu aer „postindustrial”. Referinţă explicită la fraţii Strugaţki. Case din Ploieşti, astăzi demolate.

■ Body-light, Neon-light. Cadre light-art, stranietăţi geometrice, liniare, tot pe fundaluri întunecate.

Micile filme (toate scurte sau foarte scurte). Cîteva au „subiect”, sînt narative, de fapt cu o dramaturgie minimă. Restul, mult mai interesante, merg pe formule mai degrabă de video-art decît cinematografice.

Prima categorie, a filmelor „cu poveşti” (primele două fiind exerciţii studenţeşti, producţii ale Universităţii Hyperion):

■ Capra cu trei iezi, după Creangă. Alert-parodic, actualizare a comediei bufe clasice.

■ Pasaj, în care o fată tristă scrie mesaje sau gînduri sau poeme pe foi de hîrtie, apoi iese melancolică în faţa unei case izolate. Fără replici (ca şi precedentul): introspecţie tăcută.

■ Coffee and Cigarettes (vorbit). Mai complex, dar rezolvat scenaristic într-o manieră puţintel cam prea patetică: „maturizarea” unui adolescent se produce cu preţul morţii celui mai bun prieten ş.a.m.d…

Şi video-art-urile, remarcabile:

■ Dub Experience. „Performance” autoportretistic, de fapt reluare in motion a „coregrafiei” capului şi a mîinilor din ciclul foto, pe „scenariul” unei stranii muzici experimentale, astfel „dublate” printr-un soi de „play-back” mimico-gestual. Totul pe un ştraif orizontal cu imagini, pe mijlocul ecranului negru. În versiunea accesibilă pe site-urile de artă are loc şi „duplicarea” autorului însuşi, pe banda filmată fiind juxtapuse două „reprezentaţii” uşor diferite care intră inevitabil, prin simpla alăturare, într-un bizar „dialog”, deci tot într-un proces de „dublare”, şi anume a propriei identităţi. (Pe portalul YouTube e încărcată varianta „solo”, cu un singur Stamate în mişcare…)

■ Lost Message (2008). O fată în explorarea unei întinderi nesfîrşite de zăpadă, la margine de oraş, cu siluete de blocuri sau şantieristice şi industriale în fundal, ici-colo cu scheletice sugestii vegetale, în faţă cu un cîine vagabond, în retragere speriată, ori cu o pasăre „tăind orizontul, diametral”. Fata merge cu spatele prin zăpadă, găseşte şi trage după ea benzi lungi şi încîlcite de tablă, se pierde într-un spaţiu în care simţi că pierdut e şi mesajul…

■  Voinţa de putere (2010). Alte patru „performanţe” în care autorul „caroiază” meticulos tot atîtea suprafeţe prin aplicarea de paşi înşiruiţi din nou pe zăpadă, în cercuri concentrice sau în linii drepte, în rînduri succesive, de astă dată pe acoperişuri de blocuri. În ordine simbolică, asistăm la o „luare în posesie” a spaţiului, şi anume la înălţime, „deasupra lumii”, expresie disimulată a instinctului dominator, conform deconspirării din titlu.

Gabi Stamate mai şi scrie din cînd în cînd, cum s-a văzut şi în expoziţia cu fotografii de la revoluţia din decembrie 1989: texte confesive, „autenticiste”, sau „notaţii de viaţă”, „decupaje de real”…

 

2012

Catalog Ştefan Bertalan

19 ianuarie 2012. Fără expoziţii la început de an. Pe 12 ianuarie a avut vernisaj Mihai Coşuleţu la ArtYourself, însă exact atunci programasem aniversarea lui Eugen Negrici la Cafeneaua critică, spaţiul de întîlnire şi de dezbateri culturale de care mă ocup (actualmente la Clubul Arhitecturii, Club A). De recuperat, ca şi alte cîteva expoziţii restante.

Primesc azi de la Galeria Quadro din Cluj, prin poştă, catalogul cu desenele lui Ştefan Bertalan pe care le-am văzut acolo la începutul toamnei, în expoziţia Măscăriciul emigrant, gîndită de Székely Sebestyén György, curator atunci, editor acum, cu susţinerea lui Georg Lecca.

E o apariţie cvadrilingvă, cu texte de Székely S.G. şi Ion Grigorescu şi o scurtă biografie a lui Bertalan în română, germană, maghiară şi engleză şi cu o foarte atentă inventariere a lucrărilor reproduse. Un splendid catalog-album, puternic evocator al expoziţiei şi reuşind să şi sporească impactul prin interpretarea din prefaţa curatorială şi din textul colegial al lui Ion Grigorescu, precum şi prin transcrierea integrală a inscripţiilor de pe suprafaţa şi mai ales de pe spatele desenelor, acuarelelor, guaşelor. O parte dintre ele le citisem – bineînţeles – la faţa locului, însă abia ansamblul lor e iluminant: nu pentru ca ar atinge o coerenţă discursivă, dimpotrivă, ele rămîn fragmentare, frînte, consemnate cu o neglijenţă evidentă la tot pasul (grupuri de cuvinte răzleţe, enunţuri suspendate, nu o dată ininteligibile, uneori prescurtări sau dezacorduri gramaticale ş.a.m.d.); dar eşantioanele adunate laolaltă ale acestui limbaj sfărîmat, evocator al fazelor tîrzii ale poeziei lui Bacovia, cu atmosfera ei de dezagregare, îşi transmit totuşi, pîlpîitor, mesajul, sentimentele, ideile, traumele: drama exilului, tragedia pierderii părinţilor, emoţia în faţa miracolelor „germinative” ale lumii, cele din „cosmosul mic” al regenerării vegetale (ciclul Mugurilor), ca şi în faţa copleşitoarelor mistere ale universului, din „cosmosul mare”, stelar (ciclul Pînă la galaxii).

La Quadro au fost expuse – şi sînt reproduse acum în catalogul-album – 36 de lucrări cu aspectul unor probe de atelier, aproape toate foarte laborios schiţate, dar totuşi cu un aer de şantier, de improvizaţie, de „jurnal vizual”, de captare din mers a unor viziuni obsedante şi a reflecţiilor însoţitoare, consemnate în inscripţiile respective. Senzaţia de nefinisare se datorează şi suportului, recte filelor de bloc de desen, ondulate în timp, apoi asumării frontale a unor influenţe din „arta naivă”, din „arta brută”, dinspre alte ingenuităţi vizuale arhaice. Suprapunerea imperfectă a culorilor peste creionajele iniţiale sau sacadarea precipitată a notaţiilor marginale contribuie şi ele. Şi totuşi, rezultatul absolut spectaculos al însumării acestor „file de carnet” e mesajul dramelor plurale ale artistului exilat, din ce în ce mai avansat în vîrstă, confruntat cu dispariţiile succesive ale părinţilor (lucrările reunite în ciclul În pădure – mama şi tata vorbesc cu mine). Emblematic – Măscăriciul emigrant, pe care decizia curatorului de plasare în genericul expoziţiei şi pe coperta catalogului-album îl încarcă suplimentar cu o semnificaţie caracterizantă, transformîndu-l într-o imagine de maximă reprezentativitate pentru artist (lui, lui Székely Sebestyén György, îi datorăm şi gruparea lucrărilor în cicluri şi titrarea lor cu sintagme preluate din inscripţiile autorului). „Clown/ Măscăriciul emigrant/ Emigrant. Trage după sine o greutate şi care e un prost că nu a putut să rămînă acasă. Aici unde nu e peisaj” (p. [37]): mişcătoare în stîngăcia ei, fraza-cheie traduce sensul desenului care, în linia unor mai vechi autoportrete şi a motivelor sale florale, dezvoltă laborios o fiinţă amuzantă şi totodată hidoasă, om şi parcă şi lighioană, comică şi tragică, în plină gesticulaţie dar în imposibilitate de a vorbi, de a-şi transmite mesajul, căci poartă înfundat în gură un mugur hipertrofiat sau un nod sau un căluş, înconjurată fiind de plante carnivore, pe un fundal verzui, vegetal şi el…

În toamnă, în expoziţie, curatorul a avut ideea de a recupera şi ceva din biografia creativă a lui Bertalan, tot într-o formă „săracă”, în bună rimă cu lucrările de pe foile de bloc de desen. Luase în prealabil decizia de a nu le plasa tradiţional, pe pereţi, punîndu-le – în schimb – în evidenţă fragilitatea: le-a atîrnat cu clame de nişte sîrme pe care le-a instalat special în camerele galeriei, în diagonală, la înălţimea privirii (trimitere la o „performanţă” de land-art din juneţea lui Bertalan: benzi întinse deasupra apei curgătoare a Timişului – cf. p. 3). Deasupra lor, pe alte axe – seturi de fotografii cu lucrări şi acţiuni din etape anterioare exilului, antecedenţe ale desenelor din expoziţie.

În fond şi la urma urmei, „măscăriciul emigrant” e astfel răzbunat: a plecat, „nu a putut să rămînă acasă”, dar, pînă la urmă, iată-l reîntors, „reintegrat”, recuperîndu-şi trecutul şi validat de discursurile expoziţionale actuale – vezi şi prezenţa lui pregnantă în sălile 111/Sigma de la Muzeul de Artă din Timişoara sau din masiva reconstituire Sigma – secvenţe şi interferenţe realizată în perioada octombrie 2011-ianuarie 2012 la Palatul Mogoşoaia (în colaborare cu acelaşi muzeul bănăţean). Şi vezi şi impunătorul album monografic Ştefan Bertalan. Drumuri la răscruce alcătuit nu de mult de Ileana Pintilie (Fundaţia Triade, Timişoara, 2010).

 

…Şi o notă contextuală: scriu despre catalogul clujean seara tîrziu, în timp ce în oraş, în Piaţa Universităţii, continuă protestele antiguvernamentale pe care le-am şi comentat mai devreme la Radio România Actualităţi, între cursul de final de semestru pe care l-am ţinut la Universitate, la grupa masteranzilor din anul II, şi Cafeneaua critică de evocare a lui Leonid Dimov şi a lui Mircea Horia Simionescu. Într-o revenire acasă, la prînz, pe fugă, distribui electronic un mesaj de reamintire a Cafenelei, cu o referire la protestele politice: „Lume, lume! După mitingul Opoziţiei din după-amiaza de astăzi şi în paralel cu protestul-maraton din Piaţa Universităţii, Cafeneaua critică participă la atmosfera subversivă a momentului printr-o evocare, astă-seară, a doi mari scriitori nonconformişti. Conform anunţului de mai jos” ş.a.m.d.

Prin urmare şi-aşa-deci: criză politică, o guvernare pe care n-o mai vrea aproape nimeni; ore la şcoală; evocarea a doi mari scriitori; şi catalogul-album al colegului lor de experimentalism şi de precursorat al postmodernităţii, al contemporaneităţii în care discutăm despre istoria culturală recentă şi protestăm politic etc. etc. etc…

*

Urmează:

Caiet de planuri la AnnArt;

Mihai Coşuleţu la ArtYourself;

Francisc Chiuariu la Mogoşoaia;

Mihail Trifan la Căminul artei;

Body World la Victoria Art Center;

ş.a…