Încă doi ceramişti: Zmicală & Palko

Jurnal vizual – Ion Bogdan Lefter

Portretistica fantezistă a lui Gavril Zmicală, în „tête-à-tête” cu Dana Fabini

Un portretist fantezist e ceramistul Gavril Zmicală (născut la mijlocul anilor 1960, cu studii la Cluj, profesor la Liceul de Arte Vizuale „Romulus Ladea” şi co-organizator al Bienalei locale – internaţionale – de ceramică). La Galateea – alături de colega sa Dana Fabini (n. 1963, studii tot la Universitatea de Arte şi Design din Cluj, unde a şi predat după absolvire, emigrată în 2007 în Germania, la Köln, de unde revine frecvent în ţară), într-un Tête-à-Tête amical (vernisaj: 17 iulie 2018).

Dana Fabini, care a abandonat suporturile tradiţionale şi explorează mixajele de imagine şi text pe „suporturi” multimedia, a contribuit cu poeme vizuale rulate pe un ecran mare, plasat în lateral-stînga, la intrarea în expoziţie, şi cu versuri şi imagini imprimate pe hîrtie, expuse parietal: notaţii reflexive, în versiuni paralele, în româneşte şi în nemţeşte, vag-metaforizante, cam patetice, şi mixaje abstracte de culori, aburoase, de aspect microcelular, în „rimă” cu metamorfozele din proiecţia video.

În interiorul galeriei, presărate, pe socluri subţiri, albe – douăsprezece busturi executate de Gavril Zmicală din ceramică albă, mată, perfect finisată, parcă din gips netezit impecabil, etapă a unei foarte subtile evoluţii faţă de mai-vechile sale încercări portretistice (cu o anterioară expunere lîngă Capitală, la Mogoşoaia, în 2016). Miza pînă nu demult pe chipuri cu expresii naive, ceva mai spontan lucrate, cărora le adăuga, în alăturări surprinzătoare şi amuzante, poate în descendenţa colajelor suprarealiste, mici obiecte, elemente de costumaţie sau de decor, animale, mecanisme. În ciclul recent a avansat către stilizarea figurilor într-o direcţie care conduce către uniformitate, cu trăsături asiatice, orientale, cu mărci de gen sau de vîrstă slab relevante, mai importante fiind asemănarea şi serenitatea, aerul de – să zicem – linişte arhetipală. Zmicală rămîne portretist, deci realist, dar reparcurge pînă la un punct experienţa brâncuşiană a reducţiei progresive, fără să mai facă pasul către formele abstracte şi fără să plătească vreun preţ marelui înaintaş: faciesul-tip la care a ajuns ceramistul îl identifică fără greş, ca şi combinaţiile-surpriză. Şi-a şi botezat personajele drept Duhuri…, nu în sensul sumbru al cuvîntului, ci – la antipod – cu trimitere la „spiritele” senine, botezate categorial: …al Cumpenei, …al Germinaţiei, …al Energiei, …al Echilibrului, …al Văzului, …al Ferecăturii, …al Nodului, …al Timpului, …al Mirării, …al Cercului, …al Heruvimilor şi – între ele – …al lui Yoko Ono (soţia „beatlesului” John Lennon, artistă ea însăşi!). Denominaţiile solemne sînt bemolate cu graţie de adaosurile fantasmatice ori direct comice. Capetele albe par să privească în sus, dar au ochi cînd deschişi, cînd închişi, cînd… lipsă, cu un cadran de ceas în loc (!), ori dimpotrivă, nu doar cu doi, ci cu mai mulţi, răspîndiţi pe toată faţa. Oricum, toate personajele lui Zmicală poartă, în echilibre fragile, obiecte pe cap, cercuri roşii, recipiente de sticlă, tije care ar putea fi bastoane sau şerpi sau cine-poate-şti-ce: spontaneităţi combinatorii cu potenţial de semnificare simbolică, dar şi cu tîlcul unor infuzii ludice, de subminare a marilor sensuri, a referinţelor „înalte”, musai „oculte”.

Cum am spus: un admirabil, rafinat ceramist portretist fantezist – Gavril Zmicală.

Alte portrete, ale lui Ernest Palko, „distorsionate”

Nu doar portrete, ci chipuri umane printre alte piese inanimate, identificabile sau nu ca obiecte din realitatea înconjurătoare produce de ani buni alt clujean ceramist reputat, Ernest Palko (n. 1958 la Cluj, cu studii tot acolo, profesor de specialitate), în cu totul altă manieră, foarte personală. El îşi modelează siluetele „distorsionîndu-le” sistematic şi le dă o dominantă lutos-cărămizie, de parcă ar fi extrase dintr-un pămînt argilos, prin operaţiuni arheologice, suprafeţele rămînînd striate în modulări orizontale, sugerînd stratificarea subsolului. Sau parcă le-am privi prin apă, „legănîndu-se” odată cu valurile, „ondulate” prin efect tip trompe l’oeil. De unde şi titlul recentei sale prezenţe bucureştene: Magia formelor fluide, în expunere simultană în două spaţii, în Cuhnia de la Mogoşoaia (vernisaj: 13 octombrie 2018) şi la Galateea (din 17 ale lunii). Alte titluri caracteristice: Terra – Millenium, tot în Capitală, în 2000, Grafiterra, la Cluj şi la Bucureşti, în 2004, şi Terra Magica, din nou în urbea transilvană, în 2017. Mai ales „vechimea” i-a făcut pe comentatorii săi să aproximeze surse de inspiraţie antice, eventual exotice, şi să insiste asupra ambiguităţilor de raportare cronologică. Însă, în orizontul actualităţii imediate, în care Palko se aşează – de fapt – foarte firesc, am avea mai degrabă la îndemînă cheile de interpretare ale teoreticienilor postmodernităţii, de la deconstructivişti, care-ar glosa cu delicii asupra tendinţei de destrămare prin „fluidizarea” formelor, la savanţii intertextualităţilor care aduc în cultura recentă şi actuală straturi-straturi de trecut citat, „reciclat”, reinterpretat, integrat palimpsestic în mesajele cele mai contemporane.

Pozînd în „magician” scufundat în adîncurile Planetei, acvatice ori din substanţe solid-fluide, topite, arzînde, artistul se joacă încîntător cu formele şi cu chipurile umane. Cum am spus: cu totul altă manieră portretistică, din nou foarte personală – în contul încă unui ceramist admirabil, Ernest Palko.

*

Despre colegele lor Arina Ailincăi şi Vioara Dinu – în următorul Jurnal vizual, alături de alte expoziţii „restante” din toamnă-iarnă. De pildă, cronicarul ştie că n-a apucat să consemneze deschiderea, în septembrie, a Muzeului de Artă Modernă şi Contemporană Pavel Şuşară; sau că a amînat prezentarea Salonului Naţional de Artă Contemporană, reluat în noiembrie, cu multiplele sale ramificaţii în spaţii diverse, cel mai amplu eveniment expoziţional românesc din 2018! Mai de curînd, deja în iarnă, în decembrie, a avut loc, la concurenţă între „mega-evenimente”, supra-abundenta descindere bucureşteană a colecţiei de artă din Bistriţa, în vastele holuri ale Bibliotecii Naţionale. Se cuvin depuse mărturii despre toate – şi despre încă atâtea altele…

Text apărut (print) în revista Reporter global

(franciză The Economist),

Nr. 29, 11-17 ianuarie 2019

 (fragmente)