Jurnal vizual – Ion Bogdan Lefter

Cărţile arse ale lui Vlad Basarab, supravieţuitoare…

În paralel cu expoziţia Galateea Group, despre care am scris în episodul trecut al Jurnalului cultural, unul dintre echipieri, şi anume Vlad Basarab, a fost prezent şi la Muzeul Naţional al Literaturii Române, în Calea Griviţei, în sala mică din faţă, cu o nouă versiune/ etapă a proiectului său Arheologia memoriei, cunoscut din expuneri anterioare, şi în ţară, şi în străinătate: variaţiuni pe motivul cărţii arse.

Tema e veche. Fără să mai vorbim despre multiplele figurări ale scrisului în lunga istorie a artei universale, se cuvine să avem în vedere tradiţia mai recentă, să zicem din ultima jumătate de secol, a subiectului în forme obiectuale, „obiectualiste”: în trei dimensiuni, prin cvasi-„ autonomizarea” plastică a cărţii, a suporturilor purtătoare de inscripţii mai mult ori mai puţin lizibile, scopul nefiind lectura, ci contemplarea lucrărilor. Simbolistica venerabilă, atît de încărcată, de impunătoare a cărţii e oricum inclusă în asemenea ipostaze, uneori subliniată şi prin titluri, care pot trimite la anumite opuri literare, filozofice, religioase. La noi, primul care a tratat tema îndeajuns de insistent şi de vizibil pentru a o transforma într-una definitorie pentru o anumită etapă de căutări personale şi – în fond – pentru întreaga sa operă a fost Ion Bitzan, cu numeroasele sale cărţi de carton, de lemn, din alte materiale, mici şi mari, pînă la rafturile hipertrofiate, „rasteluri” imense, cu tomuri înalte cît un stat de om, plus alte şi alte scriituri aşternute pe foi volante sau prinse în cotoare şi lăsate deschise, de parcă ar trebui citite, în sofisticate compoziţii vizuale. O recapitulare sintetică, reunind lucrări din toate tipurile „ilustrate” de Bitzan, a fost găzduită nu de mult de – semnificativ! – sediul Bibliotecii Centrale Universitare din Bucureşti, pe o platformă circulară şi pe căile de acces laterale, „iradiind” către depozitele borgesiene de cărţi reale.

Lucrînd cu materii diverse, arzînd şi argilă în forme uneori paralelipipedice care s-au tot acumulat în stive, ceramistul Vlad Basarab a (re)descoperit tema şi s-a concentrat asupra ei: suprapuse, „foile” gri-cenuşii-cărămizii arătau ca nişte cărţi agresate, torturate, salvate din foc, cu paginile scorojite, memento al culturii, al cunoaşterii. Simbolistică – într-adevăr! – grea, metaforă puternică a civilizaţiei umane calcinate, distruse de violenţele contextuale, dar şi rezistente, supravieţuitoare, fie şi în aceste forme mustrătoare, reamintiri ale crimelor la care cărţile au fost supuse mereu, ale „bibliocidurilor” care nu le-au putut – totuşi – elimina de pe suprafaţa Pămîntului şi din istoria umanităţii. Supravieţuitoare, în fond triumfătoare, cărţile au fost şi rămîn cu noi, ne susţin, dacă nu cumva vor fi constituind de mult, metonimic, chiar adevărata noastră „natură” ca fiinţe gînditoare. Artistul multiplică de ani de zile motivul, sub titulatura înainte-amintită, Arheologia memoriei, dar şi sub alte generice de expoziţii, de lucrări, de instalaţii: Cărţile de lut, Distrugerea cărţii, Împietrirea timpului, Arheologia cunoaşterii, Biblioteca, Biblioteca memoriei şi Dezgroparea bibliotecii, Situl originar, Grădina memoriei şi Reflexia memoriei, Cărţile focului, Cărţile cioburilor, Cărţile mucegaiului, Cărţile memoriei şi Memoria cărţii. Acum, la MNLR: Laboratorul memoriei. Expresivitatea continuu-variabilă a „tomurilor” scoase din cuptoare e colosală: acolo „foile” se contorsionează sub flăcări, la temperaturi înalte, suprafeţele ard, se moaie, se crapă şi se vor răci ondulate imprevizibil, „pătate”, în alternanţe stranii de netezimi şi „creponări”, cu porozităţi şi fisuri sau chiar sparte, făcute praf, cioburi-cioburi. Vlad Basarab le aglomerează de fiecare dată în organizări explicit regizate, ca pe Drumul cunoaşterii, „pavat” cu asemenea „dale”, sau savant-disimulate, atunci cînd ne pune în faţă mormane şocante de „cadavre” de cărţi pedepsite pe ruguri. În 2016 a avut ideea extraordinară de a umple bună parte din sala Galateei cu pămînt reavăn, din care stiva de teracote salvate din foc părea „dezgopată” de arheologi adevăraţi, nu de cei preocupaţi de Arheologia memoriei în sens savant şi metaforic. În alte etape a construit alte instalaţii derivate, s-a ocupat mai în detaliu şi de cîte un tom sau de serii mici, prelucrate mai atent, cu o mare varietate de tehnici, pînă la acoperirea, într-un „happening”, a unor hîrtii cu un amestec lichid de cleiuri care se solidificau sub ochii publicului, foile astfel încremenite, cu scrisul obturat, „cenzurate”, fiind apoi atîrnate cu cleşti pe sîrme, ca rufele la uscat, „corporalizare” bulversantă a infamei operaţiuni de interzicere a lecturii – „acţiune” din 2012, intitulată Cenzura memoriei (The Censorship of Memory, la Seattle, Washington – Vlad Basarab, n. 1977, avînd în spate studii de specialitate peste Ocean, în Nordul Alaskăi, şi expuneri în diverse alte locuri din Statele Unite, apoi o carieră larg-internaţională).

La Muzeul Literaturii, vernisată, aproape ironic, de „Ziua Culturii Naţionale”, pe 15 ianuarie, Laboratorul memoriei a reunit cîteva piese din ciclu, cu o deschidere „acţionistă”. În fundal – o stivă caracteristică de cărţi arse. În faţă, pe un raft amplasat înspre centrul sălii – un strat de cioburi de lut, rămăşiţe, „rebuturi” care altfel s-ar fi aruncat, după recuperarea pieselor de teracotă utile: cărţi destrămate, amintind şi şantierele de construcţii de case, unde cărămizile se mai şi sparg şi rămîn pe jos, sfărîmături roşcate, de fapt expresive. Pe peretele din dreapta – un tablou-afiş în care Vlad Basarab ne poate arăta şi procesul, flăcările arzînde, pălălaie roşietică deja stăpînă peste un morman de cărţi, pe fundal negru, deja-ars. Şi anunţul „intervenţionist”: timp de o lună, de-a lungul expunerii, pînă pe 15 februarie, artistul a avertizat că va reveni şi va continua să prelucreze materia informă, să asambleze cioburi, să intervină asupra stivei din adîncul încăperii, căci fixarea mesajului în formele statice ale expunerii obişnuite nu trebuie să înşele: ele, cărţile, şi ea, memoria încorporată în biblioteci, în arhive, în scriituri sînt mereu sub asalturi active, drept care e nevoie de mobilizarea noastră permanentă, de rezistenţa civilizaţiei împotriva propriilor sale tendinţe autodistructive…

Text apărut (print) în revista Reporter global

(franciză The Economist),

Nr. 32, 1-7 februarie 2019

Susține activitatea Modernism.RO printr-o donație.