Galateea Group, în Capitala „ceramisticii” româneşti!

Jurnal vizual – Ion Bogdan Lefter

Galateea Group, în Capitala „ceramisticii” româneşti!

Am mai spus-o: mica Galerie Galateea de pe Calea Victoriei e de ani buni unul dintre cele mai efervescente spaţii expoziţionale ale Capitalei, poate cel mai luminos! Gestionată din 1953 de Uniunea Artiştilor Plastici, botezată cu numele creaţiei lui Pigmalion în 1975, a fost preluată în 2011 de gruparea ceramiştilor bucureşteni, care au şi „rebranduit-o”, internaţionalist, drept Galateea Contemporary Art. Cunoscătorii tot Galateea-i spun, fireşte!

Domeniul, aflat, ca toate „decorativele”, mai numite şi „aplicate”,  la intersecţia dintre creativitatea plastică şi tehnicile meşteşugăreşti, are o dimensiune experimentală aşa-zicînd intrinsecă, derivată din lucrul cu materialele care-şi schimbă starea de agregare, se topesc în cuptoare şi se solidifică prin răcire, în matriţe modelate de artişti, care mai intervin şi pe parcurs, introduc variaţii, fac combinaţii, vor aplica şi alte straturi sau coloranţi sau substanţe care contribuie volumetric ori cromatic prin prefaceri, prin oxidări şi prin alte interacţiuni chimice, într-un spectru foarte larg de libertăţi combinatorii. Obiectele rezultate, tridimensionale, practic sculpturi din ceramică, gresie şi alte materii arse, acceptă – vasăzică – şi intervenţii pe suprafeţe, bidimensionale, grafice ori picturale, pot prelua şi componente din lemn, sticlă, metal, hîrtie şi carton, din orice, au – pe scurt – un inepuizabil potenţial de versatilitate. Dezvoltă serii, se prefac progresiv, „evoluează”, au un dinamism pe care marea artă clasică, imobilă, de o monumentalitate patrimonială, o refuză. Alunecă rapid din realism în nonfigurativism, explorează formal, dar şi revin, fără efort, la sugestiile „mimetice” şi la „cópiile după natură”, la siluete antropomorfe sau zoomorfe, la contururi şi aglomerări parcă vegetale sau înapoi la materialitatea grunjoasă ori lutoasă a pămîntului, a materiilor care definesc branşa. De obicei de dimensiuni mici, „ceramicile” se „mişcă” dezinvolt, se expun uşor şi flexibil, mai sus, pe postamente şi pe alte suporturi, ori jos, pe suprafeţe abia supraînălţate sau direct pe podele, se caţără şi pe pereţi sau vin către mijlocul încăperilor, alcătuiesc ansambluri, „instalaţii” şi „scenografii”. Te atrag şi te „provoacă”, te impresionează şi te amuză, le dai roată încercînd să descoperi din ce şi cum au fost făcute, îţi vine să le ridici şi să le pipăi, să le testezi porozităţile, asprimile ori suprafeţele lise, lucioase, fine. Ne pun în faţă un univers… divers, plurivers (!), de obiectualităţi expresive şi cultivate, bogat-cultivate, în toate sensurile, de la cele mai concrete, ale prelucrării, la reflexivitatea încorporată, conceptuală şi mai larg-culturală: o lume „alternativă”, mereu surprinzătoare, interesantă, fascinantă!

În Bucureşti s-a constituit de la o vreme o puternică „falangă” de ceramiste şi ceramişti, foarte active şi activi, cu idei, de o spectaculoasă productivitate, creaţiile lor cerînd expuneri ritmice, pe măsura proliferărilor din ateliere. Au primit – aşadar – Galateea: o singură sală, nici minusculă, dar nici mare, de circa 30, poate 30 şi ceva de metri pătraţi (din ochi!). Luminoasă, spuneam: şi la propriu, căci are întregul perete dinspre stradă din sticlă. În rest – paralelipiped alb, receptacol primitor pentru carnavalul micilor obiecte invadatoare. „Grupul de iniţiativă”, constituit în 2009: Ioana Şetran, Cristina Popescu Russu, Gherghina Costea, Vasile Cercel, Georgiana Cozma, Romana Mateiaş, Aniela Ovadiuc, Mónika Pădureţ, Bianca Boeroiu, Simona Tănăsescu, Cristina Bolborea şi Adela Bonaţ. „Manager de proiect”: Cristina Popescu Russu. După reamenajare, care a durat doi ani – lansarea propriu-zisă, în decembrie 2011, ca galerie de ceramică. S-au adăugat ulterior Nicolae Moldovan, Lucia Lobonţ şi, ultim sosit, Vlad Basarab. În secţiunea de „Artişti reprezentaţi” de pe site-ul galeriei (de unde preiau informaţiile) mai apar Ioana Stepanov, clujeanul Ernest Palko, tîrgu-mureşeanca Mana Bucur, Diana Butucariu, emigrată în Suedia, şi Anca Vintilă Dragu. Lista se mai poate extinde şi cu alţi ceramişti bucureşteni, de pildă cu binecunoscuta Daniela Făiniş, la Galateea au mai expus şi alţii, mulţi, mai ales tineri, dintre absolvenţii din ultimii ani ai secţiei de specialitate de la Universitatea Naţională de Arte, plus că – aşa cum am mai avut, de asemenea, ocazii să arăt – sînt susţinuţi şi găzduiţi colegi de la Cluj, Baia Mare şi de prin alte locuri, cu toţii participînd la entuziasmanta etalare de fantezii experimentale pe care nu-ţi vine să-ţi crezi ochilor văzînd-o cuprinsă, de-a dreptul „înghesuită”, în spaţiul restrîns dar – iată! – luxuriant al Galateei. Aici e – la urma urmei – „miezul” mişcării, un soi de Capitală a „ceramisticii” româneşti!

Din decembrie 2018 (vernisaj pe 17 ale lunii) şi pînă în februarie (15) 2019 – expoziţia Galateea Group, de asumare a proiectului. Au mai fost prezentări colective, repetate, însă acum e adoptat genericul englezesc, de parcă ar fi vorba despre o trupă… rock cu denumire mitologizantă, „new age”-istă! Gestul, evident programatic, vine să mai îngroaşe o dată profilul galeriei şi al mişcării. Participă (în ordine alfabetică): Vlad Basarab, Bianca Boeroiu, Cristina Bolborea, Adela Bonaţ, Gherghina Costea, Georgiana Cozma, Lucia Lobonţ, Nicolae Moldovan, Aniela Ovadiuc, Cristina Popescu Russu, Ioana Şetran, Simona Tănăsescu, iar Anca (Vintilă) Dragu e anunţată pe afiş ca „invitată”, mai recent integrată, deci… nu chiar membră a „Galateea Group” sau proaspătă membră! Din nucleul vechi lipsesc Vasile Cercel, Romana Mateiaş şi Mónika Pădureţ.

Trăsăturile ştiute: diversitate, apetit experimental exhibat, înclinaţii simbolizante, expresivitate, vivacitate, graţie, ispite ludice.

• 

• 

• 

• 

• 

• 

• 

• 

• 

• 

Pornind pe traseu, de la dreapta la stînga:

La intrare – un platou circular cu pămînt şi iarbă verde, deasă, cu multe mere şi trei dintre minunatele gîze hipertrofiate de porţelan ale Ioanei Şetran (prelungiri din 2017 ale seriilor ştiute), majoritatea albe, cîteva colorate prin depuneri de săruri metalice – bleu, uni sau în combinaţie fantezistă cu albul, maro putred într-un caz-două, marcînd efemeritatea naturală, fixată – de fapt – durabil aici.

Contemplă din lateral, de sus, de pe perete, un Personaj din gresie, mărunţel, al lui Nicolae Moldovan, pe două picioare, în rest stilizat, cvasi-abstract (din 2019), gri-albastru mai închis. Acelaşi artist semnează, mai către centrul sălii, o Arhitectură în stilul casei, cu un etaj alb şi altul negru, de dimensiuni medii, mai lungi, pe o poliţă sprijinită pe doi stîlpi.

Tot acolo mai stau aşezate două Sticle ca viaţa (cu titlul englezesc din expoziţie: Bottle as life, mai vechi, din 1997) ale lui Vlad Basarab, cu gîturile răsucite expresiv, „animate”, una dintre ele chiar înclinată adînc, „aplecată de şale”, foarte antropomorfe. Încă două asemenea personaje din aceeaşi serie, mai mici de statură – vizavi, pe altă policioară, la perete.

Revenind în faţă, pe dreapta, după platoul Ioanei Şetran ne întîmpină o lucrare „sacrificială” Fără titlu a Cristinei Popescu Russu (din 2014), străpungere a gresiei cenuşii, cu suprafaţa ondulată ca pămîntul arat sau ca apa tulbure, de către lama de porţelan alb, cu striuri albăstrii şi negre, victorioasă.

Urmează, adăugată în expoziţie după Anul Nou, o spectaculoasă Descătuşare a Georgianei Cozma (datată – da! – 2019), urcată ca prin efect de explozie pe perete într-o jerbă de „ghemotoace” de porţelan alb, lansate vitalist dintr-un soi de „pupă” de gresie, cu aspect organic incert.

Către mijlocul sălii – patru dintre lucrările seriei Mă numesc turcoaz a Cristinei Bolborea (2007), cu plăci de porţelan glazurate, parcă recuperate din sobe vechi de teracotă ornamentate, provenind poate chiar de-acolo, aşezate pe platouri de alpaca argintată, trecute, prin patinare, către foarte speciala culoare titulară, strălucitoare pe suprafeţele „bucatelor” de pe tăvi, evocatoare ale unui splendori decadente, dar încă sclipitoare, seducătoare: turcoaz…

În fundal, pe peretele opus străzii – trei secvenţe, 5, 6 şi 7, ale Chintesenţei Gherghinei Costea (2018), compoziţii parietale de mari delicateţuri, din foi semitransparente de porţelan fosfatic, aproape ca sticla, suprapuse în geometrii savante, crestate şi gravate fin pe alocuri, albe, a treia şi cu depunere de „săruri metalice rare” (precizarea autoarei), verzui şi movulii, simili-florale, luminate toate din spate, de lămpi – înclini să încuviinţezi! – „chintesenţiale”.

Trecînd pe stînga sălii, dai peste Clipele Anielei Ovadiuc (2018): patru „lădiţe”, de fapt trunchiuri de piramide răsturnate, din pastă de hîrtie întărită, aşezate nu pe podea, ci aplicate pe perete, cu suprafeţe din vitrus negru purtînd în mijloc cercuri de glazură în relief, lucrate prin transfer foto (indică inscripţia însoţitoare), cu aspect de corpuri cereşti văzute de la distanţă, roşietice-închis primele trei, cu a patra neagră-neagră, plasată în dreapta lor, pe o linie mai jos, poate că trimiţînd la trecerea timpului, a „clipelor”, „arse”, calcinate.

Pe un postament jos – Grădină I şi II de Lucia Lobonţ (2016): două farfurii de gresie cu margini pentagonale în jurul adînciturilor circulare, cu forme şi culori (cea de-a doua) imprimate şi depuse prin tehnica japoneză raku, manual, în aranjamente sofisticate, de „grădini” cultivate, atinse şi de noi impulsuri de dezordine naturală, pe verde şi verzuiuri, sau calcinate, pe negru – iarăşi – carbonizat.

Venind înapoi, către stradă – o complicată compoziţie a Biancăi Boeroiu, Confluenţe (2014), ca un corp diform, de specie inexistentă, cu module umflate şi protuberanţe-cioturi, cele de sus ca un cap multiplu, dar fără trăsături, şi cu patru rotiţe dinţate înfipte în trunchi, nu se poate şti dacă dureros sau jucăuş împlîntate.

Şi mai în faţă, Adela Bonaţ propune un trio de mici lucrări de gresie galbene, una pe un mic postament, celelalte agăţate deasupra, pe perete, ca nişte cutii desfăcute dezordonat, sfîşiate, cu ceva materie scorojită în interior, sub titlul comun Lumen, 2018: trimitere – probabil – şi la sensul anatomic, sugerat de cavităţile purtătoare de materii reziduale, şi la luminozitate, la solaritate (lumenul fiind şi unitate de măsură a luminii, pe care-o percepem de obicei drept galbenă…).

O Procrastinaţie (fără dată, probabil mai veche) expune Simona Tănăsescu: două volume suprapuse, un trunchi de piramidă din lut ars, susţinător al unui paralipiped de gresie ca o lădiţă în care se află altul mai mic, închis, din fantele rămase între ele emanînd efluvii de parfum. Compoziţia ar putea fi interpretată – poate riscant – în cheie simbolic-corporală drept figuraţie a procreaţiei, a sarcinii; dacă nu cumva trebuie să căutăm semnificaţii mai generale, mai vag-aluzive…

„Mezina”-invitată, Anca (Vintilă) Dragu, absolventă recentă, din 2016, a secţiei de Ceramică-Sticlă-Metal a Universităţii şi în 2018 a masteratului de specialitate, avînd – însă – altă profesiune iniţială (economistă convertită!), se alătură cu Spaimele Gheonoaei – două perii ţărăneşti, dar turnate în gresie albă-spre-ocru, din categoria celor de ţesălat, cu un ghemotoc încîlcit de păr alb de Cotoroanţă (din sfoară despletită!) între dinţi. Inspiraţie folclorică, simpatic-fioroasă!

Galeria Galateea, „Galateea Contemporary Art”, „Galateea Group” nu se dezmint, ţin sus, foarte sus steagul „ceramisticii” româneşti!

Text apărut (print) în revista Reporter global

(franciză The Economist),

Nr. 31, 25-31 ianuarie 2019