Jurnal vizual Ion Bogdan Lefter

Sîmbătă 4 august 2018. Tai Bucureştiul în două, de la Sud la Nord, în mare viteză, ca să nu ratez vernisajul noii expoziţii a sculptorului Laurenţiu Mogoşanu, Stîlpi şi stîlpnici, la Mogoşoaia.

Cuhnia, fosta bucătărie a Palatului Brâncovenesc, găzduieşte constant artişti contemporani. Nu foarte frecvent întîlnită la noi, mult răspîndită în lume, etalarea vizualităţilor recente în vechi edificii a pus la dispoziţia modernităţii, apoi a postmodernităţii decoruri interesante, cu expresivităţi speciale, la mare distanţă de neutralitatea galeriilor tip „cub alb”. Zona de la Mogoşoaia e un minunat exemplu, cu multiplele sale posibilităţi de expunere. Galeria Cuhnia e una dintre cele secundare de acolo, foarte „ofertantă” însă: dublu rectangulară, căci se păstrează delimitarea centrală a zonei cuptorului de altădată, printr-un zid jos, aproape demolat, din cărămizi refractare, cu planşeul puţintel sub nivelul zero la care publicul avansează pe cele patru laturi, pe „aleea” care se prelinge de-a lungul zidurilor propriu-zise ale construcţiei, şi ele din cărămidă roşie, totul sub bolta centrală, foarte înaltă, cîndva coş pentru evacuarea fumului, acum cu aspect de cupolă medievală, generic-sacrală, cu toată ironia implicită în cazul unei asemenea conversii semantice a spaţiului.

De-a lungul anilor am văzut în Galeria Cuhnia nu puţine expoziţii remarcabile, unele excepţionale, semnate de artişti precum – de pildă – Aurel Vlad, Elena Lot Vlad, Liliana Mercioiu Popa sau, nu demult, Mihai Ţopescu, între mulţi alţii. Locul stimulează două categorii de raportări: inserţia, adaptarea, continuitatea cu ambientul „arhaic” ori – dimpotrivă – contrastul, polemica vechi-nou, pînă la şocul care supraîncarcă lucrările actuale în sens „hipercontemporan” (dacă se poate spune aşa!), mergînd pînă la obiectualisme pop sau post-pop, asamblaje abstracte,  experimente video şi alte fantezii.

Propunerea cea mai firesc, mai deplin, mai subtil adaptată mini-„catedralei” în care s-a transformat fostul templu… culinar mi s-a părut aceasta, a Stîlpilor şi stîlpnicilor lui Laurenţiu Mogoşanu. Reputatul sculptor împleteşte încă o dată două dintre cele mai importante fire ale explorărilor sale, oarecum la poli opuşi: corporalitatea, în direcţia mult-exersată a fragmentarismului anatomic, serializant, esenţialmente experimentalist, şi tradiţionalismul cu surse religioase, creştine, în forme – mă grăbesc să adaug – discret-esenţializate, departe de emfaza atîtor „neo-ortodoxisme” autohtone şi autohtonizante care au parazitat arta românească a ultimei jumătăţi de secol. Acum, Laurenţiu Mogoşanu a proiectat un set de opt stîlpi de lemn, de fapt din scînduri negeluite, cu fante care te lasă să vezi că sînt goi pe dinăuntru, plasaţi în colţurile perimetrului interior şi în punctele mediane ale laturilor, plus două bare tot din lemn, de astă-dată albe, şlefuite, supraînălţate cam la un metru faţă de planşeu, încrucişate în mijlocul suprafeţei. Fragmentele anatomice folosite aici sînt capete: patru aşezate sus, pe coloanele de la mjlocul laturilor, devenite astfel stîlpi-trupuri de sfinţi „stîlpnici”, şi şase pe tija de pe axa centrală şi sub ea, pe jos, al lui Constantin Brâncoveanu şi ale celor cinci băieţi ai săi executaţi cu el odată, tăiate cu securile. Deasupra stau al tatălui şi al mezinului, primul – chiar în centru, la întretăierea acestei mari cruci; dedesubt, în linie, pe aceeaşi direcţie – ale celorlalţi patru fii. Toate capetele sînt lucrate în tehnica mult utilizată de Mogoşanu în seriile sale de mîini şi de picioare, din lut şi răşini placate cu aşchii şi surcele de brad, cu aspect de sculpturi în lemn, maroniu-închis, patinate, desprinse din corpuri emaciate, sugerînd suferinţă şi vechime. Într-una dintre cele două mici încăperi adiacente vom întîlni, pe perete, schiţa minuţios alcătuită a expoziţiei, cu cercuri subţiri în locurile de amplasare a capetelor de stîlpnici şi de brâncoveni, cu numele fiecăruia, ca-ntr-un proiect de arhitect pedant, cu indicaţii pînă şi pentru cele mai mici detalii. Şi-ţi vei da seama că pînza desenată, uşor vopsită pe margini cu acuarelă, arată ca un prapor pentru cei şase martiri pe care „instalaţia” din Cuhnie îi cinsteşte.

Gîndită profund şi subtil, cu compoziţia sa unitară, riguros asamblată, cu dense semnificaţii istorice şi religioase, dar şi cu perfectă „acoperire” creativă, plastică, lucrată cu fineţe meşteşugărească, în stil perfect recognoscibil, expoziţia lui Mogoşanu de la Mogoşoaia e de-a dreptul impresionantă, nu doar – cum cred că am reuşit deja să dau de înţeles – pentru admiratorii din oficiu ai religiozităţilor artistice sau pseudo-artistice de calibre mici spre derizorii…

Text apărut (print) în revista Reporter global

(franciză The Economist),

Nr. 12, 24-30 august 2018