Ploaia din cer se-alătură ploii din galerie…

Jurnal vizual Ion Bogdan Lefter

La Combinat, unde cerul era senin

În penultima zi de iulie, într-o perioadă ploioasă cum n-am mai avut de mult în toiul verilor noastre eminamente uscate, am pornit, cu umbrela la mine, către fostul Combinat al Fondului Plastic, al – adică – Uniunii artiştilor vizuali. În spatele Casei Scînteii, la UNAgaleria, a Universităţii Naţionale de Arte. Avansînd pe Şoseaua Kiseleff, vedeam prin parbriz cerul senin, albastru, iar în oglinda retrovizoare – plumburiul închis al norilor care trebuie că se descărcau deja asupra cartierelor din Sudul Bucureştiului. Mai tîrziu, peste vreo două-trei ore, după căderea întunericului, norii se vor „rupe” şi deasupra Nordului Capitalei. Sezon de tip… musonic!

Avea să „plouă” în două feluri şi la Combinat. Loc foarte special, la care m-am referit foarte în trecere cînd am recenzat expoziţia recentă a lui Ştefan Radu Creţu. Dezvolt acum. Combinatul a fost în deceniile de dinainte de 1989 şi cîţiva ani după căderea regimului comunist o veritabilă platformă industrială la dispoziţia artiştilor vizuali: se produceau culori şi unelte de lucru, se turnau statuile de bronz sau de oţel ale sculptorilor, se făceau şi alte „confecţii metalice”, sticlarii şi ceramiştii aveau la îndemînă cuptoarele potrivite, se ciocănea şi se meşterea. Apoi economia de piaţă liberă a împins şi Combinatul Fondului Plastic către faliment, activităţile din hale s-au restrîns, muncitorii au început să plece şi, pînă la urmă, mecanismul s-a oprit. A rămas – totuşi – decorul, aspectul de fabrică dezafectată, faţadele de tablă ruginită şi geamurile sparte, promiscuitatea totuşi expresivă a spaţiului. Conducerea Uniunii Artiştilor Plastici a sperat o vreme că guvernul sau Primăria vor susţine financiar un mare proiect de conversie a întregii platforme într-un centru cultural. După promisiuni prea vagi şi amînări fără număr, a devenit limpede că nu va veni nici un ajutor. Părăsit, Combinatul fusese ocupat de haite de cîini fără stăpîni. Se cuvenea recucerit aşa cum se afla, dacă n-au putut fi mobilizate investiţii. Unul după altul, cîteva zeci de artişti, mai ales sculptori, au solicitat şi au primit porţiuni din hale pentru a-şi improviza ateliere. Un soi de „recolonizare” care a creat o comunitate şi a atras prime proiecte de expunere, aşa cum s-a întîmplat peste tot în lume, atunci cînd glorioasele „temple” industriale de altă-dată au fost abandonate. Ediţia de acum cîţiva ani a Salonului bucureştean de toamnă a folosit – între altele – enorma turnătorie, în care sculpturile presărate ici-colo, pornind din planşeu către tavanul înalt sau atîrnate de ţevi suspendate, au arătat grozav. Mai nou s-au amenajat cîteva galerii mai mari sau mai mici, un depozit de lucrări vizionabile, tip „show-room”, al sculptorului Mircea Roman, iar culoarul îngust dintre două ateliere laterale, al pictorului şi artistului multimedia Alexandru Niculescu şi al sculptorului Cristian Răduţă, a fost botezat „Sandwich” şi utilizat ca minigalerie în aer liber. În penultima zi de iulie 2018, pe pereţii între care avansează „galeria” erau încă lipite ţiuitoarele cu baterii care făceau tabla să vibreze, să murmure, să uruie, vacarm ameninţător – al locului?, al vremurilor?, al creativităţii înseşi?! (proiectul unui tînăr artist străin, parcă)…

UNAgaleria e bine plasată, în zona mediană a uneia dintre cele două hale principale despărţite de o suprafaţă deschisă, ca o piaţetă, unde am putut parca. Lăsasem furtuna departe-n spate, cerul de deasupra era senin, dar avea să şi plouă, în două feluri, cum spuneam…

87 de norişori în acţiune

La UNAgaleria urma să se întîmple ceva sub genericul 87 CLOUDS WILL RAIN FOR YOU (în englezeşte şi cu majuscule în anunţurile promoţionale) – adică 87 de nori vor ploua pentru tine (în româneşte şi cu minuscule!). Autor: Iosif Király, excepţionalul nostru artist fotograf. Acţiunea, asumată ca „instalaţie sonoră”, a fost prezentată drept „eveniment adiacent” al expoziţiei sale retrospective de la Muzeul Naţional de Artă Contemporană (magnifică; vizitabilă pînă la sfîrşitul lui septembrie; o voi descrie cît de curînd în acest Jurnal cultural).

Astăzi în vîrstă de 61 de ani, Iosif Király avea doar 35 în vara lui 1992, cînd, împreună cu Christine Ulke, artistă germană, sculptoriţă, autoare de instalaţii şi intervenţii urbane, a pus la cale prima versiune a acţiunii, la Salzburg, în Austria: 61 CLOUDS WILL RAIN FOR YOU/ 61 de nori vor ploua pentru tine. Cei doi l-au avut atunci „profesor”, în cadrul unei „academii de vară”, pe Geoffrey Hendricks, pictor şi artist liber american de mare faimă, asociat în tinereţe, în anii 1960, influentei mişcări internaţionale de (neo)avangardă Fluxus. Motivul definitoriu al lui Hendricks e acela al norilor, desenaţi, pictaţi, imprimaţi pe hîrtie, pe pînză şi pe orice alte materiale, pe obiecte, pe haine, pe clădiri, peste tot, în variaţiuni deschise speculaţiilor filozofice, naturiste, simbolice, din perspective senine sau mai înnorate, mai apăsătoare, uneori intens poetice, nu o dată pline de umor. Ştiind că Hendricks, născut pe 30 iulie 1931, va împlini în timpul stagiului de la Salzburg 61 de ani, Király şi Ulke s-au gîndit să-l aniverseze printr-o instalaţie care să-i „citeze” opera cu admiraţie glumeaţă: au agăţat la înălţime, pe post de norişori, 61 de pungi de plastic umplute cu apă şi le-au înţepat cu ace, făcîndu-le să „plouă”, firişoarele lichide căzînd pe 61 de recipiente metalice goale aşezate dedesubt, găletuşe de vopsele, cutii de conserve, doze de bere, cu zgomot de darabană, ca pe tablele acoperişelor. Hendricks s-a stins din viaţă cu puţin timp în urmă, pe 12 mai. De ziua lui, pe 30 iulie, cînd ar fi împlinit 86 de ani, au plouat la Bucureşti în amintirea lui 86 de pungi cu apă, într-o reluare a acţiunii din 1992, ticluită de Iosif Király, susţinut de la distanţă de Christine Ulke, care n-a putut fi de faţă.

Minunată idee, nobil-afectuoasă faţă de artistul dispărut, emoţionantă, totodată subtilă în regia sa sofisticată, de reluare extinsă a happening-ului de-altădată, cu atenţie la toate detaliile. Dintre cele 87 de pungi cu apă, 61, cîte fuseseră în 1992, au fost acum transparente, necolorate, restul de 26, cît anii care au trecut de-atunci încoace, albăstrii, marcînd discret scurgerea timpului. O „joacă” isteaţă şi nostalgică de-a natura şi de-a arta, în amintirea prietenului mai mare plecat la ceruri. Ne-am putea imagina că de-acolo, de sus, va fi privit bucuros, amuzîndu-se, către „ploaia” de jos, din UNAgaleria, la Combinatul Fondului Plastic din Bucureşti, „remake” 87 al acţiunii 61 care-i fusese oferită cîndva cadou la aniversare…

Lumînări aprinse, furtună şi ploi însumate

Celor două straturi temporale ale acţiunii-instalaţie acvatico-sonoră i-a mai fost adăugat de la un punct încolo unul explicit-aniversar-şi-comemorativ: pe măsură ce lumina zilei pălea, printre recipientele goale risipite în galerie au început să fie aşezate mici lumînări aprinse, pînă au fost şi ele 87, ca pungile-norişori, ca vîrsta pe care Geoffrey Hendricks aproape că o atinsese.

Către ora 9 se lăsase întunericul, lumînările erau aşezate toate la locurile lor şi o parte dintre colegii şi prietenii care asistaseră la operaţiune plecaseră, lăsîndu-i pe ceilalţi să privească şi să asculte pînă la capăt firişoarele de apă căzînd cu zgomot peste cutiile metalice rezonante. Părea că povestea se încheie. Dar… către ora 10 din noapte, înainte ca ultimii mohicani să părăsească galeria, s-a pogorît asupra Combinatului furtuna: ploaie cu găleata, cu spume, cu tunete şi fulgere, de parcă glumeţul Hendricks ar fi replicat din ceruri. Mai mult decît atît, Iosif Király şi-a amintit că şi în 1992, la Salzburg, se stîrnise din senin ploaia către finalul acţiunii 61, căreia asistenţa îi atribuise o funcţie „magică”!

Vasăzică, atunci şi acum, norii mari, adevăraţi, şi norişorii-pungi de plastic şi-au împletit răpăielile pentru Geoffrey Hendricks, pentru un artist, pentru solidaritatea umană şi creatoare, ploaia din cer s-a alăturat ploii din galerie, conlucrînd, însumîndu-se în cine-ştie-ce semnificaţii mai mult ori mai puţin „oculte”…

Text apărut (print) în revista Reporter global

(franciză The Economist),

Nr. 10, 10-16 august 2018