Credeam că mă săturasem de filme cu evrei şi războaie mondiale, o temă exploatată şi regăsită de multe ori în cinemaului mondial. Există multe alte drame ale istoriei despre care încă nu s-au spus poveşti şi pe care putem începe să le explorăm. Cu toate acestea, în privinţa lui Jojo Rabbit m-am înşelat, aparent sacul de creativitate al poveştilor de acest gen nu este încă gol, iar Taika Waititi reuşeşte să se folosească de acesta spunând ceva nou.
Jojo Rabbit este un film pe care îl putem pune alături de Moonrise Kingdom (2012) al lui Wes Anderson şi Stand by Me (1986), filme ludice în care copii îşi spun dramele lor şi ale celor mari. Pe cât este de comic şi copilăresc, Jojo Rabbit este un film crud şi dur care nu îşi iartă protagonistul şi nu îl menajează de la situaţiile prin care acesta trece.
Jojo este un personaj conturat de crize şi contradicţii la nivel moral, sentimental, ideologic. Fanatismul său îl putem pune foarte uşor alături de cel al altui personaj dintr-un film apărut anul acesta care prezintă situaţia unui adolescent musulman fanatic, Tânărul Ahmed al fraţiilor Dardenne.
Criza schizofrenică a lui Jojo o vedem amplificându-se pe parcursul filmului. Fundalul în care băiatul se regăseşte, adică Germania la sfârşitul războiului, este văzută de Jojo ca fiind mai degrabă o versiune a Ţării de Nicăieri, iar inspectorii şi soldaţii SS devin ilustrări ale unor Captain Hook-și de care se ciocneşte micul Peter Pan în povestea sa, pe parcusul căreia apariţia unei Wendy influenţează radical ideologiile lui Jojo. Ruptura care îi dezechilibrează lui Jojo orientările politice este neconcordanţa între ceea ce crede şi ceea ce simte cu privire la Elsa. Cum poate să fie nazist şi totuşi să iubească o evreică?
Filmul nu este o propagandă împotriva regimului nazist şi acest lucru este evident printr-o simplă înţelegere a prezentului în care acesta a fost făcut. El este mai degrabă o poveste emoţionantă şi parodică care vorbeşte despre zilele de astăzi. Filmul nu încearcă să ne spună că naziştii au fost băieţi răi (în film existând şi un soldat nazist de treabă), ci că ar trebui să nu ne pierdem moralitatea şi umanul indiferent de credinţele şi ideologiile pe care alegem să le avem.
Pe cât de comică şi de amuzantă este lumea lui Jojo, aceasta nu se abţine să nu îţi lase un gust amar din când în când. Chiar dacă se râde mult la acest film, lacrimile care se varsă în el sunt reale şi puternice.
Jojo Rabbit este un personaj care se învârte în jurul a două identităţi imaginare. La începutul filmului, Hitler, jucat de Taika Waititi, este o întruchipare a vocii interioare a lui Jojo, un prieten imaginar care îl ajută să se reechilibreze atunci când credinţele cu privire la regimul totalitar încep să scârţâie. Personajul lui Hitler se dezechilibrează în mintea băiatului atunci când apare Elsa şi începe să se îndrăgostească de ea, pentru el devenind mai importantă imaginea lui Nathan, logodnicul dispărut Elsei. Chiar dacă Nathan nu apare fizic în film, asta pentru că Jojo nu avea nici el o imagine vizuală a acestuia, el devine o nouă personalitate imaginată a lui Jojo atunci când acesta începe să scrie scrisori de dragoste pentru Elsa din prisma fostului ei logodnic.
Schimbarea ideologică a lui Jojo se întâmplă şi la nivel estetic. Crezând că evreilor le place urâtul şi grotescul, tânărul nu mai pare atât de deranjat de cicatricile sale datorate exploziei grenadei. El ajunge să fie mulţumit de cum arată pentru că aşa crede că va fi pe placul Elsei, depărtarea sa fizică de la imaginea idealului rasial promovat de nazism este declanşarea crizei sale, el decade la imaginea de monstruleţ şi începe să îşi înţeleagă falsitatea sentimentului său de superioritate anterioară.
Întreg filmul este o intruziune în mintea unui copil şi în modul în care acesta trăieşte tragedia războiului, dar greşeala majoră pe care ar putea-o face un spectator ar fi să asocieze prisma copilului cu superficialitatea sau naivitatea. Alegerile şi trăirile lui Jojo sunt de viaţă şi de moarte. Chiar dacă întreg războiul său are loc între camera sa plină de postere naziste şi cămăruţa improvizată în care Elsa stă ascunsă, acest teritoriu de război nu este cu nimic mai puţin dramatic decât cel al unui soldat pe front.
Personajul mamei, Rosie Betzler, este unul dintre esențialele personaje ale filmului. Rolul lui Scarlett Johansson este construit similar cu cel al lui Hitler. Relația mamă-copil este de multe ori stranie, surprinzătoare și nefirească, mama apare și dispare din lumea lui Jojo pe nesimţite.
Ceea ce urmează să prezint este o teorie pe care am ajuns să o cred după o primă vizionare a filmului. Nu este un lucru pe care îl pot demonstra sau pentru care am destule dovezi evidente în film, ba chiar există anumite momente mici care contrazic spusele mele, dar felul în care apare şi dispare mama, postura ei de salvator al lui Jojo, prima ei apariţie pe ecran în unsharf, încurajându-l pe băieţelul care este plimbat neputincios pe holurile spitalului fac din ea mai mult decât ceea ce ar fi o mamă, o fac un ideal matern.
La fel ca şi prezenţa lui Hitler, mama se arată a fi tot un personaj imaginat al lui Jojo, care acum portretizează mai degrabă situaţia orfanului care a reuşit să se adapteze lumii inventându-şi eroi. Hitler şi Rosie devin reprezentări ale unor părinţi, dar şi imagini ale opoziţiei de idei care se regăseşte în interiorul lui Jojo. Hitler întruchipează ceea ce în Tom şi Jerry ar fi diavolul de pe umărul stâng, iar Rosie îngerul de pe umărul drept. Cei doi vorbesc şi interacţionează cu Jojo individual şi izolat. Ei sunt reprezentări fizice ale gândurilor prin care trece Jojo şi care încep să se estompeze o dată cu apariţia în viaţa băieţelului a Elsei. Relaţia care contrazice spusele mele este cea dintre Rosie şi Elsa, dar şi aceasta este prezentată independent, în absenţa băiatului, melanjul nebunesc dintre imaginar şi realitate depăşind graniţele evidentului şi fiind susţinute de stilistica parodică a istorisirii.
Dacă privim astfel lucrurile, nici moartea lui Rosie nu mai este aşa o situație tragică, ci mai degrabă o eliberare a lui Jojo de imaginea maternă, lăsând spaţiu Elsei, fetei de care se agață și cu care va intra în lumea eliberată de război. Jojo trece de la nevoia dragostei materne la nevoia unei alt fel de iubiri.
Filmul este unul al devenirilor și transfomărilor, mama care este înlocuită de Elsa, Jojo care devine Nathan și Hitler care dispare din peisaj
E frumos cum parcursul lui Jojo Rabbit nu este o ieșire din copilărie. El la finalul filmului nu este băiatul care devine bărbat, ci băiatul care învață cum e să fie copil cu adevărat, care învață să fie sincer cu el însuși, care învață să recunoască că este îndrăgostit, care învață ce este frumos și că nu este chiar atât de rău să te porţi stupid din când în când.
Recent Comments