Nu numai mișcările complexe de macara și luminile strălucitoare ale Los Angeles-ului învie în ultimul film al lui Tarantino lumea cinematografului american de la finalul anilor 60, perioada copilăriei sale. Universul creat de regizor este unul pe cât de veridic și bine documentat pe atât de flamboiant, ramificat și incredibil de coerent, reînviind structura narativă a filmului Pulp Fiction.
Tarantino nu numai că face din Once Upon a Time in… Hollywood (2019) o comemorare a unui Hollywood trecut, dar reînvie și reinterpretează mai multe genuri cinematografice în același lungmetraj, ducând capacitatea de referențialitate a unui film la un nou nivel. Lungmetrajul este un buchet de scene și situații ce se petrec în jurul cinemaului și al industriei americane, nefiind însă o critică elitistă sau intelectuală a cinematografului, ci o formă de adorare subiectivă și personală.
În forma aceasta de western-comedie-horror-gore în care Quentin Tarantino ne induce stări diferite jucându-se cu flash back-uri și flash back-uri în flashback-uri de o complexitate rarisimă, el se dă mare surprinzându-ne cu capacitatea sa de a ne face să sărim dintr-o stare în alta și dintr-un stil în altul de la minut la minut, abordarea generală a lungmetrajului fiind și o formă de educare și trecere în revistă a întregii perioade șaizeciste a filmului american.
Aș spune că dincolo de western, comedie, horror, film de propagandă există chiar o reinterpretare de zombie survival movie dacă putem asemăna gașca de hipioți drogați cu o adunare de morți vii, spun asta văzând similitudinile dintre cum a pus Tarantino în scenă grupul hippie și cum Jordan Peele cu câteva luni înainte și-a introdus antagoniștii din filmul Us.
Referințele regizorului ce a dus „postmodernismul” în cinema spre o nișă originală de-a lungul întregii sale cariere nu se opresc la scene și situații din cinematograful trecutului, ci există și trimiteri la propria sa filmografie. Prezența lui Bruce Lee este o întruchipare a unei legende hollywoodiene, dar și o privire peste umăr la originea lui Beatrix Kiddo din Kill Bill, iar Cliff nu degeaba este un cascador, scena horror din care pleacă victorios fiind mai degrabă un final nou mai optimist pentru Stuntman Mike din Dead Proof. Cea mai evidentă și clară trimitere la un personaj mai vechi al lui Tarantino este însă reînvierea preț de câteva clipe a unui Fredrick Zoller american și ucigaș de naziști jucat de Rick Dalton, Tarantino arătându-ne că nu numai în Germania exista filmul de propagandă, ci este și un revers al monezii de cealaltă parte a Atlanticului.
Cu toate că regizorul american prin filmul acesta își împărtășește dragostea sa pentru o lume a filmului apusă, el nu afișează Orașul Îngerilor ca un paradis minunat. Rick Dalton (Leonardo DiCaprio) este un actor ce își trăiește drama unei cariere apuse în seriale de televiziune. Un chin și o disciplină de admirat combinate cu un narcisism moderat și o aroganță tipică fac din el un protagonist credibil ce tânjește cu naivitate la o carieră de succes pe marele ecran.
Cliff Booth (Brad Pitt) este un personaj aș spune pe cât de original, pe atât de simplu și clasic. El ar fi în alte contexte și situații un personaj fad, lipsit de un arc al evoluției. În schimb, în filmul acesta, felul în care îl bate pe legenda kung fu-ului Bruce Lee, îi snopește în bătaie pe hipioți și iese din orice situație cu o ușurătate șarmantă de macho, îl fac un ideal personaj căutat de majoritatea filmelor anilor ’60, actorul de revistă pe care toți ar vrea să îl vadă, ba am putea spune că el este întruchiparea rolului la care tânjește Rick Dalton.
Bunătatea și disponibilitatea lui Cliff surprinde. La prima vedere nu pare să aibă o bază, nu pare să existe motive sau scopuri pentru care Cliff e așa un camarad bun. Mai degrabă Tarantino a vrut să arate că există și oameni în industria aceasta care pot avea, dincolo de mitul acesta al foamei de succes, prietenii necondiționate, făcând dintr-un stuntman un protagonist de excepție și desființând anumite crezuri ale Hollywood-ului cu privire la ideea că toată lumea este într-o continuă rivalitate pentru lumina reflectoarelor.
Cilff este eroul imbatabil care rezistă atracției unei minore hippie de a face sex cu ea, filmul făcând o trimitere directă la scandalul de pedofilie al lui Roman Polanski. El este, dintre toți trei protagoniștii, cel care aparține cel mai puțin lumii filmului, dar îți dă cel mai mult impresia unui personaj de fim.
Pe lângă personajele fictive, regizorul a avut tupeul de a prezenta nu în cel mai laudativ și optimist fel unele dintre marile figuri ce ocupau scena și atenția lumii în acei ani. Una dintre marile controverse iscate în presă după vizionarea filmului a privit imaginea parodică, dar destul de veridică a lui Bruce Lee. Problema publicului, dar și farmecul scenei a fost că Bruce este snopit în bătaie de Cliff cu ușurătate, dar, așa cum spune și regizorul, Cilff e un personaj fictiv, ar putea face orice.
Sharon Tate (Margot Robbie) este al treilea protagonist al filmului, frumoasa actriță admirată și atunci și acum de public. Ideea de star, de supra-actor care devine idolatrizat și admirat până la extrem face atât din Sharon Tate cât și din Margot Robbie o muză a ecranului.
Scena din cinematograf în care Margot Robbie interpretând-o pe Sharon se uită cu o admirație copilărească și sinceră la adevărata Sharon pe ecran devine un dialog între starul de atunci și starul de acum, o punere în balanță atât a actorului care pe ecran devine ceva mai mult decât sine însuși cât și a ceea ce a fost și ceea ce este actorul-star în cinematograful american.
Roman Polanski apare puțin, el este o prezență mică și de care Tarantino vorbește cu o anumită distanță și atenție evitând un punct de vedere sau critică asupra acestuia, iar Charles Manson este mai mult numit, filmul creând din această nearătare a sa o prezență puternică.
Printre multele controverse și discuții ce s-au iscat după apariția filmului său, Tarantino a fost acuzat și de misoginism pentru abordarea personajelor sale feminine pe care unii le-au văzut discriminate sau puse într-o lumină proastă. În primul rând, să nu uităm că Tarantino are în filmografia sa și filme ca Jackie Brown, Dead Proof și Kill Bill în care superioritatea protagonistelor feminine este evidentă. Aici, doar pentru că el a ales să filmeze două femei sforăind și două hippioate luând bătaie de la Cliff nu îl putem acuza de misoginism. Un argument pentru comicul sadic al lui Tarantino, cu toate că acesta nu ar trebui scuzat sau justificat, este perioada în care povestea din film are loc.
Hollywood-ul a făcut filme ce erau adresate unui public masculin, filmul feminist apare pe ecrane puțin mai târziu, spre surpriza multora. Asta nu înseamnă că femeile nu aveau ce căuta în cinema sau că nu gustau filmele și nu se puteau bucura de ele, dar acesta este crudul adevăr, filmele erau adresate în primul rând genului care era văzut ca fiind aducătorul de venit într-o familie. Pentru producători era important ca bărbatului să îi placă în primul rând ce vede pe ecran. Filmul lui Tarantino nu este o manifestare de discriminare de gen, ci o îmbrățișare asumată și completă a stilului hollywoodian al anilor 60-70.
Finalul a fost așteptat de fani cu nerăbdare, cu toții având în minte versiunea schimbată a istoriei din Inglourios Basterds. După aproape trei ore Tarantino modifică și acum cursul istoriei în favoarea poveștii sale. Nu numai că renunță la finalul poveștii reale, dar face din el cel mai frumos wanna be happy ending reinterpretând într-o notă originală finalul fericit consumat și mult prea utilizat al filmelor de duzină. Prin acesta o Sharon pe care toți o vrem vie și în siguranță nu îl invită numai pe Rick pe micul vârf al Olimpului în care trăiesc zeii industriei americane de film, ci ne invită pe noi toți să urcăm împreună cu ea în lumea celor aleși.
Sintagma Once Upon a Time, pentru westernurile italienești ale lui Sergio Leone pe care știm cât de mult le îndrăgește Tarantino, ca și In a far far away galaxy a devenit un reper în cinema. Expresia nu este doar o trimitere la westernurile spaghetti despre care se vorbește în film, ci e și o invitație a regizorului de a crede și de a alege o variantă fictivă și optimistă a trecutului. Regizorul american ne pune pe tavă un happy end pe cât de imposibil, pe atât de ușor de acceptat în locul poveștii reale. Ne invită la această încercare de a modifica istoria în favoarea unui Hollywood ireal, dar frumos prin care nu încearcă însă să șteargă adevăratele evenimente ce au uimit și îngrozit lumea anului 1969.
Recent Comments