Durerea unei vieți devine măreață când este văzută pe ecran – TIFF 2019

Întrebarea rămâne: cât din ce am văzut e cu adevărat viața lui Almodovar? E o întrebare periculoasă și în multe privințe greșită, cu toate acestea rămâne în mințile spectatorilor la finalul ultimului său film Pain and Glory (2019). Chiar regizorul vorbește într-un interviu pentru Variety despre acest melanj delicat dintre propria viață și ficțiune, spectatorul ajungând să vadă literalmente povestea ca o autobiografie. Fiind cel mai personal film al regizorului spaniol nu evenimentele sau narațiunea sunt elementele prin care îi simțim prezența lui Pedro Almodovar, ci stările prin care personajul lui Antonio Banderas trece.

Filmul a avut premiera în România în cadrul celei de a 18 ediții TIFF, proaspăt adus din competiția Cannes-ului. A fost vizionat în Piața Unirii, pe un ecran mare, încoronat de nori negri și fulgere. În prima jumătate a filmului ploaia a făcut o selecție în public, rămânând pe scaun uzi sau privind printre umbrele doar cei dornici să îi afle povestea lui Salvador.

Pain and Glory este, la fel ca majoritatea filmelor lui Almodovar, plin de pasiune, trăire și culoare. Opera cinematografică vorbește pe tot parcursul său despre trecut. Un regizor aflat într-o criză a muncii sale își reamintește în pragul bătrâneții diferite momente ale copilăriei și tinereții sale. Narațiunea, la prima vedere haotică și împrăștiată, este prezentată, la fel ca în majoritatea filmelor lui Almodovar, într-o structură caleidoscopică, mixând trecutul cu prezentul fără o logică reală. Abordarea nu pare greșit folosită sau deranjantă, reușind să ilustreze felul omului de a-și rememora propriul trecut. Diferite elemente și obiecte îl fac pe Salvador Mallo (Antonio Banderas), asemeni madlenelor lui Marcel Proust, să își aducă aminte de trecutul său privit continuu cu dragoste, duioșie și dor.

Raportarea la trecut este văzută nu numai dintr-o prismă a copilăriei, ci și o revedere a propriilor filme. Salvador își vede opera la fel cum își rememorează copilăria, cu drag și dor. Replica sa atunci când vorbește despre filmul său de demult fiind una, pe cât de sinceră, pe atât de surprinzătoare: „Îmi pare rău să spun, dar m-a impresionat”.

Ascultându-l pe Almodovar în interviurile despre film descoperim cât de mult din el este pe ecran. Tot pentru Variety regizorul spune: „In writing my script I took different texts that I wrote before without any reason. I wrote them because I wanted to leave in my computer a moment of my life” (Pedro Almodovar, How Antonio Banderas Became Pedro Amodóvar in ‘Pain & Glory’, Variety Uncovered, 2019). Ascultând acestea, nu am putut să nu mă gândesc la Almodovar scriindu-și filmul în momentul în care Alberto Crespo (Asier Etxeandia) îi deschide laptopul lui Salvador, citindu-i autobiografia încărcată pe desktop.

Relația dintre actor și regizor, atât în afara filmului, între Pedro și Antonio Banderas, cât și în interiorul lui, între Salvador și Alberto, aduce filmului o nuanță vie de meta-film. Jocul complex de film în film identificându-se cu felul în care Almodovar își povestește trecutul și măsura în care el este real. Alberto, rugându-l pe Salvador să îl lase să îi interpreteze nuvela găsită pe calculator, îi spune : „Acum nu îl joc pe Shakespeare, nu îl joc pe Cehov. Acum te joc pe tine”. Vorbele sale sunt frapant de asemănătoare cu cele ale lui Banderas atunci când povestește despre rolul său: „It`s difficult to work with Pedro, playing him, and being directed by him, who knows about him more than anybody else. But at the same time the character that I was playing was in front of me, right behind the camera and giving me action” (Antonio Banderas, How Antonio Banderas Became Pedro Amodóvar in ‘Pain & Glory’, Variety Uncovered, 2019). Până la urmă Pain and Glory nu este numai un film despre Almodovar, ci și despre cum el și Antonio Banderas au încercat să îl facă.

Folosirea povestirii în ramă merge și mai departe, Alberto pe scena teatrului ajungând să interpreteze în Addiction povestea lui Salvador, care la rândul său este un alter ego al lui Pedro Almodovar, povestea nefiind numai o scrisoare deschisă, ci și o ilustrare a încercării sale de a spune ce are de spus.

Narațiunea este împărțită pe mai multe blocuri: copilăria, prezentul și trecutul apropiat al lui Salvador în relație cu mama. Filmul de față este probabil cel mai clar din punctul de vedere al sexualității regizorului. Almodovar își afișează homosexualitatea onest și probabil cel mai direct în comparație cu filmele sale anterioare precum Vicento din The Skin I Live In (2011), sau Benigno din Hable con ella (2002). În Pain and Glory nu apar personaje ce prezintă trăsături și trimiteri homo, ci este tocmai povestea clară a unuia. Dialogul dintre Salvador și Frederico, partenerul său din trecut, este complex construit ca un punct de cotitură în atitudinea lui Salvador asupra propriei vieți, reacțiile personajelor fiind plauzibile și credibile tocmai prin faptul că Almodovar nu numai că le-a scris, dar cel mai probabil le-a trăit.

Mulți au comparat filmul acesta cu 8½ (1963) al lui Frederico Fellini, alt film din gama celor personale în care regizorul vorbește despre el, despre trecut, despre cinema, despre faptul că e regizor. Fellini a construit o mixtură de trecut și prezent trăită de Guido (Marcello Mastroianni) în timpul încercării de a face un film despre el. Cu toate acestea, chinul și sentimentul de bătrânețe al unui regizor ce nu își mai acceptă propriul prezent și se regăsește într-un impas de la a mai face film este mai degrabă asemănător cu The Other Side of the Wind (2018), început de Orson Welles și finalizat de Netflix după mai mult de 40 de ani de la filmarea sa. Ficțiunea, construită într-o stilistică documentaristă, spune povestea lui Jake Hannaford (John Huston), un regizor ce încearcă să facă un film, luptându-se în același timp cu întreaga industrie, publicul și criticii ce încearcă să îi ghicească intențiile, să îl privească muncind, să îl doboare de pe piedestal fără a înceta în același timp să îl admire. Trăirile personajului, la fel ca Salvador și Pedro, se identifică cu trăirile lui Orson Welles în momentul facerii filmului. Diferența la Orson Welles este abordarea grandomană și copleșitoare a lui Jake ce devine în ochii celor din jur un Charles Foster Kane: un regizor colosal, aflat în pragul morții, renegat de industria americană și care și-a pierdut credibilitatea câștigată în perioada sa de glorie. Almodovar preferă conturarea unei povești mai intime și fragile, specifice personajelor sale.

Mama pentru filmul lui Almodovar este punctul de legătură între trecutul și prezentul personajului ce par două lumi rupte. Finalul filmului este construit în jurul relației dintre Jacinta (Penelope Cruz) și copil, regăsită și împlinită în finalul vieții mamei. Aceasta este cea mai subtilă și fină retrăire a lui Salvador, tocmai pentru că reamintește un trecut proaspăt și recent.

Filmul începe cu mama și se termină cu mama, Penelope Cruz interpretând atât amintirea maternă a regizorului cât și reprezentarea acesteia în ultimul său film, Ultima Dorință, pe platoul căruia se regăsește Salvador la final. Asemeni unui film despre film, precum Noaptea americană (1973) al lui François Truffaut, Almodovar face din scena finală o încadrare a trecutului propriu: interiorul gării devine un platou de filmare. Ultimul său lung metraj este o trăire plină de durere și puțină glorie a copilăriei; și în același timp o exprimare a dragostei sale față de cinema, vie și colorată. Trio-ul de Pain and Glory, Ultima Dorință și Addiction sunt de fapt același lucru, o autoportretizare jucată de Banderas și Asier Etxeandia, și spusă de Almodovar.

Pain and Glory este nu numai o contopire între povestea lui Pedro Almodovar și Salvador Mallo, ci și un melanj între trecut și cinema, doar unul dintre cele două putând fi retrăit.