Elia Suleiman apare ca un Jacques Tati al secolului nostru. Tablourile sale pornesc de la evenimente mărunte care sunt observate în tăcere, în timp ce treci pe stradă sau bei o cafea la o terasă. Așa ne prezintă regizorul palestinian situațiile comico-dramatice care devin o critică a modernității, a lumii de astăzi, a stupidului și absurdului care înconjoară atât universul Orientului cât și al Occidentului.
Regizorul nu se ascunde sub simbolistici ample și criptice, ci el transmite prin ceea ce se vede. Întreg materialul cinematografic al lungmetrajului este o formă de observare, iar acest act nu este numai un subiect descris pe tot parcursul filmului, o situație în care se află personajul lui Elia Suleiman și care stă de fapt la bazele cinemaului, ci îi este impus și spectatorului. Mizanscena dezvăluie lucrurile în subtilul lor normal în care ele sunt remarcate de către om în viața reală, de multe ori acestea continuându-se și în afara cadrajului cinematografic.
Când a fost întrebat ce semnifică vrabia? care este însemnătatea din spatele secvenței cu pasărea? regizorul spune că ea este ceea ce este, nimic mai mult. Multipe discuții au pornit în urma acelei secvențe, unii spunând că pasărea ar fi o reprezentare a crizei de identitate a lui Elia Suleiman, sau o reprezentare a Israelului. Cu toate acestea, vrabia ar fi mai degrabă un moment de poezie cinematografică într-un produs plin de trimiteri politice și ironice adresate lumii întregi. Elia Suleiman a făcut un statement din faptul că nu tot ceea ce se vede pe ecran este un statement a ceva.
Cu toate că pe majoritatea site-urilor filmul este prezentat ca fiind o călătorie a regizorului Elia Suleiman prin diferite orașe observând diverse paralele cu țara sa natală, Palestina, el apare în acest fel doar într-o măsură auctorială în imaginea filmică, protagonistul cu pălărie de paie având și o puternică natură de personaj, acest lucru simțindu-se încă din incipidul narațiunii când observăm în interiorul casei absența cuiva, falsa intrigă pentru care credem că personajul alege să plece de acasă: cârjele cuiva care acum nu mai este prin preajmă. Negăsind o cauză directă pentru care să înțelegem tăcerea și motivul plecării sale de acasă de mai târziu, intrăm în lumea fictivă și atent construită.
Pe parcursul filmului, o serie de acțiuni stranii creează artificialitate, umor și rigiditate, de la sincronizarea bizară a paharelor așezate pe masă ale personajul lui Elia Suleiman și ale celor doi musulmani din bar până la stupiditatea urmăririi polițiștilor cu monocicle electrice pe străzile Parisului.
Umorul și bizarul care se întrepătrund frumos, comicul nediminuând dramaticul situațiilor ajung la apogeu în momentul părăsirii țării natale și intrarea pe pământul occidental.
Straniul oferit de plimbarea pe străzile pustii, tancurile și avioanele care traversează Parisul îți dau senzația unui război care așteaptă să răbufnească și care este foarte simplu justificat de celebrarea Zilei Naționale. Diferențele și asemănările dintre lumea din care pleacă bărbatul și lumea prin care acesta călătorește fac de fapt din Palestina despre care vorbește regizorul o Palestină-Globală, o criză de identitate națională dezvoltată la nivel mondial. Boala absurdului și a nefirescului pe care la început regizorul o vede diferit în Orient și Occident ca ceva specific, aparținând tradiției fiecărui loc, în final realizează că în acel acasă există o influență puternică a civilizației vestice, secvența clubului fiind o ilustrare a occidentalizării lumii proprii și a imposibilității existenței unei Palestine adevărate în viitorul apropiat.
Îngerul palestinian care este fugărit prin Central Park, măsurătoriile teraselor, precum și competiția pentru locurile pe scaunele publice din apropierea fântânii devin comentarii coregrafice făcute de un observator deloc pasiv, ci implicat emoțional, sentimentele lui rămânând ascunse sub pălăria și hainele sale care devin o uniformă specifică personajului asemeni unui Charlie Chaplin, Jacques Tati sau Buster Keaton.
Cât despre acest protagonist, regizorul însuși spune că nu este un personaj principal, ci mai degrabă un personaj ghid care conduce spectatorii dintr-un fundal cultural și social în altul, o variantă întrupată a unui narator care nu intervine în desfășurarea evenimentelor dinaintea sa. El este în același timp și martorul lucrurilor și creeatorul filmului și întreaga echipă de filmare. Funcțiile lui de fapt suplinesc sarcinile unei mici echipe de filmare care traversează diverse spații, observă în cât mai multă tăcere evenimentele, trage propriile concluzii prin ceea ce alege să observe și să filmeze, iar apoi pleacă mai departe.
Dimensiunea meta-filmică apare în momentul în care vechea narațiune a bărbatului care în urma decesului unui apropiat, probabil al soției, pleacă de acasă, devine povestea regizorului palestinian care este în căutarea de finanțator și distribuitor pentru următorul său proiect. În acest fel, întreaga construcție filmică primește o formă organică și posibil autobiografică. Elia Suleiman nu numai că vorbește despre palestinianul ajuns în Vest, dar și despre regizorul palestinian care încearcă să facă un film și felul în care el este privit și îi privește pe ceilalți.
Recent Comments