Living the Light – Robby Müller (2018) – TIFF 2019

Mâna operatorului trece prin dreptul camerei și blochează lumina soarelui, asemenea obturatorului aparatului de filmat. Așa începe documentarul Living the Light (2018), ce portretizează unul dintre cei mai influenți directori de imagine ai cinematografiei moderne, Robby Müller, D.O.P  ce a lucrat cu regizori precum Jim Jarmusch, Lars Von Trier și Wim Wenders.

Filmul are forma unui jurnal din gama A director’s notebook al lui Frederico Fellini. Cu toate că nu este spus la persoana întâi, iar vorbele D.O.P-ului olandez sunt destul de puține, documentarul reușete să ne dezvăluie trăirile și ideile lui Robby Müller prin filmările sale ce sunt completate de vorbele celor de lângă el.  Fie că sunt regizori, actori sau membrii ai familiei, cu toții vorbesc despre maestrul luminii cu afecțiune și dor.

Filmările cu camera video prin trenuri, camere de hotel, băi, nu numai că ne fac să îl vedem pe Robby ca pe un om atent la lumea din jur, folosind camera de filmat dincolo de calitativul cinematografic, alegând să se joace continuu prin vizorul camerei, ci ne arată și că nu există pauză. Toată viața lui o observă și o trăiește cinematografic. Lumina pentru el nu este un studiu, ci mai degrabă un instinct natural asemănător respirației.

Multitudinea de filmări devine un carnet de notițe, ce se desăvârșește în propriile sale filme de cinema. Zoom-ul des folosit pe camera video, dar inexistent în cinematografia sa, face din momentele surprinse niște selecții, atitudinea sa este a unuia ce selectează și încadrează mostre mici de imagine.

Dacă am îndrăzni să catalogăm jocurile filmate ale lui Robby ca fiind filmări homemade, am înțelege de unde își extrage D.O.P.-ul naturalul și transformă cotidianul banal în fabulos intim. El reușește ceva ce nu multă lume este capabilă să o facă: să transpună calitativ ceva ce doar niște amatori ar mai putea suprinde prin simplul noroc al observării realității. Robby Müller nu este unul ce reușește să filmeze ceva frumos datorită faptului că este un neștiutor ce se întâmplă să fie la locul potrivit, cu o cameră îndeajuns de mică pentru a nu influența realitatea dinaintea sa, ci este un creator capabil să își regizeze o astfel de realitate ce cândva a trăit-o.

Artistul a influențat generații întregi de directori de imagine prin originalul abordării sale, munca sa fiind în contrast cu atitudinea grandomană hollywoodiană. El alege minimalismul tehnic, preferând punctul de vedere protector al unui tată ce își înregistrează pentru eternitate serbarea fiicei sale.

Filmările sale ne surprind și ne fac să ne simțim mici, accentuându-ne surpinza în momentul în care cunoaștem omul din spatele aparatului de filmat. Müller ne apare cald, uman și inteligent. În rarele momente în care este filmat de alții, pare intimidat de aparatul ce îl stăpânește cu atâta măiestrie.

Când vorbește despre lucrările sale, explică cât de atent alege scenariile viitoarelor proiecte. Pentru el, fiecare film la care lucrează trebuie să fie unul pe care să îl simtă direct. Atitudinea aceasta suprinde și conturează capacitatea artistului de a se identifica în totalitate cu propria muncă, alegerea compoziției și a luminii unui cadru nefiind prioritară în funcție de frumosul estetic, ci de sentimentul ce îl oferă.

Aflat în pragul divorțului de prima soție, filmează Paris, Texas (1984). Asemănările filmărilor de familie cu cele din interiorul filmului lui Wim Wenders ne fac să credem că adevăratul actor ce s-a identificat complet cu povestea nu este Harry Dean Stanton sau Nastassja Kinski, ci Robby Müller. Finalul filmului, spune Wenders, este puternic influențat de ideile directorului de imagine.

În cazului filmului The American Friend (1977), considerat una dintre lucrările de vârf ale artistului olandez, nu pot să nu asemăn lumina suprinzătoare și aproape ireală pentru un film cu polaroidele făcute în camere de hotel, colțuri de ferestre și alte fragmente mici ale realității observate de Robby Müller în timpul vieții sale nestatornice și boeme.

Aparatul devine pentru Müller și un jurnal adresat apropiaților săi. Secvența în care îi vorbește mamei sale despre el și o întreabă, fără a primi răspuns, cum se simte, emoționează și ne arată latura singuratică și dureroasă a muncii sale, de a fi separat de familie, părinți și copii mare parte din timp.  

În final, aparatul de filmat ajunge să fie singura modalitate de a vorbi cu ceilalți. Afecțiunea sa cerebrală, asemenea unui Beethoven, îi ia capacitatea de a comunica cu restul lumii, singurul mod de a simți lumea din jurul său rămânând puterea de a vedea.