Jurnal vizual – Ion Bogdan Lefter
Dorin Creţu urcă pe munte
Parizian din 1990 (n. 1956, la Braşov, ulterior bucureştenizat, cu studii la Institutul pe-atunci numit „Nicolae Grigorescu”), Dorin Creţu şi-a consolidat cariera în Hexagon înainte de a reveni, abia din 2008, şi pe simezele de-acasă, la Mogoşoaia (împreună cu colegi francezi), la Muzeul de artă din Constanţa şi apoi în Capitală, la AnnArt, cu expoziţii în 2012 şi 2013. Pictînd în ulei sau cu acuarele, desenînd în creion sau cu cărbune, artistul şi-a construit un univers de evanescenţe uneori figurativ-florale, alteori doar aburoase, poate nu chiar abstracte, poate doar fantasmatice, în serii repetitive, cu variaţiuni ultrarafinate, ici în descompuneri spectrale, dincolo în multiplicări fractalice, simetrice ori cu devianţe provocate de mişcări surde, ale căror vibraţii le „simţi” privind imaginile. Culori subţiri, pastelate; sau grafică alb-negru. Fundaluri omogene, indistincte, nerealiste.
Aceeaşi viziune, aceeaşi atmosferă în cea de-a treia expoziţie Creţu de la AnnArt (vernisaj: 25 octombrie), dar cu o temă nouă, puternică: Muntele. Picturi, desene şi cîteva lucrări în tehnici speciale. Chiar dacă un titlu-două indică Alpii francezi sau elveţieni (Grand Paradis, Cervin – numele galic al Matterhorn-ului), ciclul e, categoric, generic, la singularul de maximă intensitate simbolică. Siluetele crestelor stîncoase preiau aceleaşi poziţii centrale în compoziţiile caracteristice artistului, într-un nou ansamblu serial, de atentă, profundă concepţie şi de fină manufactură. Fireşte, avem toată justificarea să-l bănuim „montaniard” pasionat, ceea ce nu-nseamnă c-ar trebui să aşteptăm de la el „instantanee” turistice. Oricît se va fi bucurînd de peisaje la drumeţie, pe pante, în faţa hîrtiei şi a pînzei va rememora structura definitorie a reliefului înalt, în căutarea respectivului arhetip. A rezultat un nou set de aproximări, prin variante, ale invariantului, o „radiografiere” a muntelui, a ideii de munte – şi, într-adevăr, pe lîngă desenele şi picturile în care apar vîrfuri crenelate, mai multe cadre abandonează contururile exterioare şi urmăresc doar liniile de scurgere a zăpezilor şi a gheţurilor topite (două uleiuri sînt Torente), schiţînd un straniu „schelet” al masivului de piatră. Poate de-aici, din tendinţa de a „scormoni” pînă-n viscerele realităţii, vin şi micile explorări tehnice din ciclu: autorul a lucrat cu ulei nu numai pe pînză, ci şi pe suprafaţă de aluminiu sau pe plumb şi a folosit, pe lîngă blocul de desen standard, hîrtie manuală şi carton incizate înainte de a primi culoare, liniile rămînînd albe, în logica gravurii. Şi cîteva tentative de agresivitate cromatică: un cer verde închis, altul mov, o suprafaţă de gheţar roşie.
Revenind la temă: lucrările pot fi cînd pe înalt, cînd pe lat, dar axa esenţială e acum cea verticală, preocupantă şi în etape mai vechi de creaţie. În ambele sensuri, căci „muntele” înseamnă ascensiune, aspiraţie spre aerul tare, spre ceruri, zbor, şi, invers, coborîre, prelingere, prăbuşire, cu o multitudine de conotaţii şi implicaţii care nu răzbat niciodată la vedere în arta lui Dorin Creţu, rămîn sugestii, sugestii subtil-reflexive şi foarte cultivate, aş adăuga…
Text apărut (print) în revista Reporter global
(franciză The Economist),
Nr. 35, 22-28 februarie 2019
(fragment)
Recent Comments