Tot ce trebuie să ştii despre cinematografia românească. Scurtă istorie (2). 1913-1947

Am urmărit în primul ,,episod’’ al acestei cronologii debutul celei de a șaptea arte pe plan universal – dar și autohton, primul film românesc de ficțiune de scurtă durată (să îi spunem scurtmetraj) fiind Amor fatal, 1911, regizat de Grigore Brezeanu, iar primul film mioritic de lungmetraj, evident mut, și implicit prima noastră producție profesionistă cu care am ieșit ,,în lume’’ , fiind Independența României, 1912, paternitatea regizorală a acestuia rămânând disputată și în zilele noastre (G. Brezeanu sau Aristide Demetriade). Vorbim despre opere realizate la finalul domniei lui Carol I, și de un oarecare monopol al perioadei pentru ,,casa de filme’’ a extravagantului personaj din epocă Leon Popescu (devenit erou și în pelicula lui Nae Caranfil, Restul e tăcere). Am văzut, de asemenea, că a existat și un pionier al cronicii cinematografice românești, Mihai (Mișu) Ion Văcărescu, devenit celebru la sfârșit de secol XIX și început de secol XX sub pseudonimul Claymoor, la rubrica intitulată Carnet du High-Life, ținută 23 de ani în ,,L’Independence Roumaine” (1881-1903, anul decesului său). Și tot de numele lui Claymoor se leagă și sprijinul pentru aducerea în România a producțiilor fraților Lumière, dar și ajutorul dat lui Paul Menu, un operator francez, de a realiza cu aparatul Lumière primele scurtmetraje românești.

Într-o continuitate firească, după premiera Independenței României, următorul film de impact este tot unul istoric, în 1913 – Cetatea Neamțului, după nuvela lui Costache Negruzzi, Sobieski și românii – și posibilă sursă de inspirație pentru Titus Popovici, scenaristul din anii 70 al Nemuritorilor, regizat de Sergiu Nicolaescu.
Practic, este și finalul epocii producătorului Leon Popescu, urmând Primul Război Mondial și o relativă pauză de creație în cinematografia românească.

Aceasta revine în forță după Marea Unire din 1918, deci deja în perioada domniei lui Ferdinand, culminând în perioada interbelică prin câteva borne esențiale pentru ceea ce numim începuturile celei de a șaptea arte autohtone:

– 1923: Țigăncușa de la iatac, după nuvela lui Radu Rosetti, Ion I. Cantacuzino considerând momentul ,,un al doilea început al filmului românesc’’, după perioada de pionierat a producțiilor girate de Casa de filme Leon Popescu;
– 1924: Milionar pentru o zi și Păcat – pelicule prin care devin cunoscuți regizorii ,,întemeietori”, cu adevărat relevanți, ai cinematografului autohton, Jean Georgescu și Jean Mihail;
– 1928: Iancu Jianu, urmat de Haiducii 1929, seria lui Horia Igiroșanu, un model evident pentru inepuizabilele serii de Haiduci din anii 60-80 pe scenariile lui Eugen Barbu;
– 1930: Ciuleandra, ecranizare după Liviu Rebreanu, primul film de ficțiune vorbit (și) în românește, ca primă coproducție sonoră româno-germană – după ce regizorul Martin Berger realizase cu un an înainte și Venea o moară pe Siret după M. Sadoveanu; romanul Ciuleandra va fi reluat în altă variantă, modernă, și de Sergiu Nicolaescu, peste încă jumătate de secol;
– 1932: Visul lui Tănase, pelicula în care marele comedian se joacă pe sine; un film dedicat lui Tanase va fi mai târziu Actorul și sălbaticii de Manole Marcus, cu Toma Caragiu protagonist;
– 1934: Bing Bang – debut pe marile ecrane pentru cel mai cunoscut cuplu de teatru de revistă și de radio din epoca lui Carol al II-lea, Stroe si Vasilache – acești Stan și Bran ai noștri; este totodată primul film românesc cu sunet realizat integral la noi în țară.

Cele mai importante creații ale cinematografiei noastre de până în comunism sunt concepute chiar de cei mai înzestrați oameni de film ai anilor 40, de dinainte de intrarea României în Al Doilea Război Mondial: Ion I. Cantacuzino și Jean Georgescu. În 1942, O noapte furtunoasă aducea primul film de ficțiune din producția ONC (Oficiul Național al Cinematografiei, înființat în 1938) și prima abordare profesionistă a universului comic al lui Caragiale pe marele ecran (se mai încercase și pe partea tragică a operei sale, cu Năpasta, în 1927), scenariul și regia J. Georgescu, director de producție fiind chiar conducătorul ONC, Cantacuzino (urmat la conducerea instituției de Paul Călinescu). În 1944, o altă ecranizare tragicomică, dar după Tudor Mușatescu: Visul unei nopți de iarnă, cu același Jean Georgescu regizor, cel care, alături de D.I. Suchianu, conducea la acel moment și o școală de cinema, ce a dat câteva dintre actrițele peliculei Visul…

După perioada interbelică și inevitabile pauze determinate de cel de Al Doilea Război Mondial, cinematografia privată, nesponsorizată de stat, își trăiește sfârșitul în 1947 (anul abdicării în decembrie a Regelui Mihai) prin Fata de pe Olt și Năzbâtiile lui Haplea – regizate si scrise de Traian Popescu-Tracipone. Erau ultimele pelicule filmate până la schimbarea regimului monarhist, democratic, și automat finalul cinematografiei independente. Din 1949, prin Răsună valea de Paul Călinescu, se lansează cinematografia de stat, socialistă, bazată pe sintagma ,,filme de actualitate’’, trecându-se la o nouă școală/vârstă a filmului românesc și la monopolul partidului asupra acestei veritabile arme de propagandă comunistă.

Să mai notăm, pentru perioada rezumată mai sus, câteva articole teoretice sau pur și simplu naive cronici cinematografice de întâmpinare ale unor scriitori români emblematici, unii dintre ei reușind cu succes și ca scenariști de film: Victor Eftimiu – Cinematograful, în ,,Flacăra”, nr. 34, 9.06.1912; M. Sadoveanu – Filme de cinematograf, ,,Insemnări literare”, nr. 43, 7.12.1919; G. Călinescu – Poezie și cinematograf, ,,România literară”, nr. 7, 2.04.1932, La cinematograf, ,,Adevărul literar și artistic”, nr. 667, 26.11.1933, Cinematograful, ALA, nr. 793, 16.02.1936 si Între poezie și feerie, nr. 791, 2.02.1936, Cinematograful, ,,Jurnalul literar”, nr. 1 din 1939, Glorii efemere, ,,Vremea”, 5 dec. 1943; Jean Georgescu – Lanterna cu amintiri, ,,Cinema”, nr. 2, 1963 (a se vedea si volumul omonim); Eugen Ionescu – Cinematograf, ,,Viața Românească”, nr. 3, martie 1939; E. Lovinescu- Cinematograful, ,,Cinema”, nr. 20, 15.10.1925; Camil Petrescu – Studiouri naționale, ,,Facla”, 1932; Cezar Petrescu – Cinematograf, ,,Cinema”, nr. 11, 1.06.1925 și Film românesc, ,,Cinema”, nr. 34, 15 mai 1926; Bujor Râpeanu – Rebreanu – primul nostru scenarist, ,,Cinema”, 1966, nr. 6 (iunie), Camil Petrescu cronicar cinematografic, ,,Cinema”, nr. 7, iulie 1966, Mihail Sebastian – Notațiile unui spectator educat, ,,Cinema”, nr. 8, aug. 1966; Liviu Rebreanu – Cinema, ,,Ramuri”, nr. 1, ian. 1912, Arta și cinematograful, ,,Cinema”, nr. 138, 16.06.1930; Tudor Vianu – Antecedentele și difuziunea cinematografică, ALA, nr. 409, 7.10.1928, Publicul cinematografelor, ALA, nr. 410, 14 oct. 1928, Estetica cinematografUlui, ALA, nr. 412, 28.11.1928, Filmul vorbitor, ALA, nr. 466, 10.11.1929. Totodată, toți suprarealiștii au fost fascinați de minunea cinematografiei, în acest sens amintindu-I pe Geo Bogza – Sărutul , ,,unu”, nr. 30, octombrie 1930; Benjamin Fondane – Entracte ou le cinema autonome, ,,Integral”, nr. 1, 1 .03.1925 și 3 cine-poemes, ,,Les documents internationaux de l’esprit nouveau”, Paris, 1928; Marcel Iancu – Filmul, ,,Contemporanul”, nr. 55-56, 27.05.1925; Sașa Pană – Un chien Andalou , ,,unu”, nr. 28, august 1930 și Șoricelul Mickey, ,,unu”, nr. 34/1931; Stephan Roll – Actorul acrobat, ,,Integral”, nr. 2, 1.04.1925; I. Voronca – Cloroform, ,,Contimporanul”, nr. 50-51, 11 febr 1925 (,,În suburbie cinematograf și bordel iată/geometria orașului…’’, poem)