Gabriel Păun este biolog și specialist în științele naturii, relații internaționale și diplomație, cunoscut publicului larg prin activitatea sa de protejare a mediului și a drepturilor animalelor.
Gabriel lucrează din 2001 alături de organizații precum Greenpeace, Four Paws, Agent Green și Animals International. A investigat abuzurile guvernelor și corporațiilor asupra naturii, a propus soluții, și chiar dacă a fost urmărit, hărțuit sau atacat, nu s-a oprit. A avut un rol esențial în salvarea pădurilor virgine și în atragerea atenției Europei asupra problemelor de mediu din România.
În 2016, a fost distins cu Premiul EuroNatur pentru eforturile susținute de salvare a pădurilor vechi din Carpați, în cadrul organizației Agent Green, iar în 2024, munca sa a fost recunoscută la nivel internațional prin prestigiosul premiu „Champions of the Earth”, acordat de Organizația Națiunilor Unite. Acum, lucrează la viitorul Parc al Păcii în Carpați, la granița României cu Ucraina, un simbol al cooperării și al reconectării dintre oameni, natură și viitor.
Homo Sentient, prima carte a lui Gabriel Păun, este o lucrare manifest care pune sub semnul întrebării locul în care ne-am plasat ca specie în raport cu restul vieții de pe planetă și din Univers.
Oferi o perspectivă poetică și emoționantă asupra formării Pământului și a miracolului vieții. Cum crezi că îi putem face pe oameni să înțeleagă că protejarea Planetei nu e doar un slogan de ONG, ci o urgență reală pentru supraviețuirea noastră ca specie?
Capitolul cărții despre Univers, timp și gravitație a fost preferatul tuturor celor care și-au dat cu părerea despre carte înainte de publicare: editori, oameni de știință, filozofi, psihologi și jurnaliști. Presupun că oricine va citi acest capitol va trăi aceeași fascinație și va trăi facerea lumii altfel decât a văzut-o vreodată în documentare, filme și alte cărți. Va realiza cât de mică este probabilitatea în Univers ca să apară condițiile necesare ca neviul să devină viu. Ca o singură Planetă să primească toate cadourile necesare astfel încât praful de stele din alte sisteme solare și galaxii să contribuie decisiv ca noi să existăm. Acest capitol nu are cum să te lase lipsit de o fascinație ca pe vremea când eram copii despre Planeta noastră, singura despre care știm cu siguranță că praful de stele din care s-a format a ajuns să poată susține viața și diversitatea biologică.
Același praf de stele din care s-a format întregul Univers, inclusiv sistemul nostru solar. Un șir de evenimente imposibile de o violență extremă, au făcut ca aceleași elemente chimice care formează întreg Universul, inclusiv partea nevie a minunatului nostru Pământ nostru să evolueze în splendide ființe vii. Universul are 13,8 miliarde de ani. Soarele și Pământul au 4,6 miliarde de ani. Omul are 0,003 miliarde de ani și reciclează din generație același praf de stele care a stat la originea Universului. Avem privilegiul extraordinar de a trăi în epoca luminii stelare, când condițiile pentru viață sunt unice în istoria Universului, înainte să înceapă declinul și dezintegrarea. Nici măcar Universul nu este infinit, nici în timp, nici în spațiu. Aceste timpuri nu se vor repeta niciodată. Vor urma trilioane de ani de întuneric și nimic până când Universul se va recicla și o va lua de la capăt.
În același capitol, fără a descuraja explorarea spațiului, demolez ambiția miliardarilor de a ne muta pe Planeta B, un nume care probabil vine de la Planeta pe nume Proxima B unde nu putem ajunge pentru că deși este în cel mai apropiat sistem solar din galaxia noastră, Alpha Centauri, distanța până la ea este de 4,37 ani. Asta dacă am putea călători cu viteza luminii, cea mai mare viteză din Univers și care totuși este prea lentă pentru a-l străbate. Viteza maximă cu care omul poate zbura spre Alpha Centauri ne-ar aduce acolo peste 6300 de ani dacă am pleca astăzi, dar certitudinea că Proxima B sau altă planetă de acolo pot susține viața s-a cam evaporat în ultimii ani. Următoarea galaxie, Andromeda, este la 2,5 milioane de ani lumină de noi.
Deci avem o singură șansă, atât ca indivizi cât și ca civilizație, să dăm strălucire maximă prafului de stele din noi în această fereastră perfectă în care ne-am pomenit și noi. O singură fereastră care nu poate fi decât a dragostei, a frumosului și a conștiinței divine.
Pornind de la ideea că lăcomia și bunătatea sunt alegeri personale, nu trăsături inevitabile, cum crezi că ne putem educa, individual și colectiv, să alegem mai des bunătatea, mai ales într-o societate care recompensează adesea egoismul și dorința de putere?
Am încheiat ultimul răspuns pomenind de conștiința divină. Nu am făcut-o în sensul religios ci în sensul zicalei ”Take no shit, do no harm”. Nu știu exact cum este adaptarea plastică în românește dar hai să-i zicem: ”Nu înghiți rahatul nimănui și nu face rău altora”. Nu mă refer doar la oameni ci și la alte animale că și ele pot fi grobiene. Nu o să uit niciodată când mi-a intrat un macac violent pe geam și mi-a furat aparatul foto cu tot cu cardul de memorie cu poze și filmări prețioase care nu îl priveau. Ne-am bătut ca chiorii și am reușit să îmi iau aparatul înapoi că era al meu și îmi trebuia. Așadar chiar nu reacționez doar la răul pe care îl fac oamenii dar nu înghit nici rahatul pe care mi-l fac alte animale.
Lăsând gluma la o parte, acest ”Take no shit, do no harm” are cel mai mare potențial de a conduce lumea pe o treaptă superioară dacă aplicăm principiul zilnic în toate mediile. Necesită curaj pentru că trebuie aplicat în familie, pe stradă, la muncă și implicare în toate deciziile politice. Și implică schimbarea mentalității colective. Una e să meargă 2-3 oameni în parcul IOR să oprească tăierea copacilor și alta e să meargă o sută de mii să nu mai ai loc de ei să tai și apoi să replanteze fără nicio aprobare tot parcul și să se organizeze în ture să facă pază. Dar pentru asta trebuie să fie suficient de mulți oameni care să aplice principiul și să le pese suficient de mult să nu lase pe seama altora ceea ce trebuie să facă ei înșiși ceea ce este bine pentru sănătatea lor într-un oraș care devine nelocuibil și care în acest ritm va trebui abandonat.
Pe același principiu trebuie să zicem mereu NU când asistăm la un abuz. Să nu ne uităm în altă parte și să spunem agresorului că nu este OK ce face. Închipuie-ți 2-3 golani în metrou abordând o femeie care nu își dorește asta. Cum ar fi ca doar 1-2 să zică ceva în comparație cu situația în care toată lumea să le spună NU? Evident că astfel de evenimente ar dispărea din societate, violența și agresiunea ar fi izolate și marginalizate.Și când oamenii fac asta în număr mare atunci nici nu mai trebuie să așteptăm după polițiștii între care mai există specimene care cred că bătaia femeii și copiilor sunt rupte din rai. Împreuna, oamenii au o putere mult mai mare decât singuri și mult mai mare decât a statului care este complet deraiat. Trebuie doar să aplice acest principiu și atunci în timp ne vom pomeni și cu oameni de bună-credință în politică. Dar pentru asta trebuie să scăpăm de donația politică, așa cum ziceam mai devreme.
Abordând subiectul atât din perspectiva unui om de știință, cât și a unui iubitor de viață, vorbești despre o “formulă a fericirii” care, în esență, se regăsește într-un stil de viață echilibrat și sănătos. Care este, concret, această „formulă” și cum se reflectă ea în viața ta de zi cu zi?
Am construit cartea astfel încât din aproape în aproape să ajung de la marele Univers la universul din corpul nostru, o adevărată minune față de care cred că am putea fi mai fascinați și mai recunoscători.
Am identificat 4 hormoni pe care dacă ni-i procurăm zilnic atunci putem reuși să fim mai fericiți, mai echilibrați și mai sănătoși: oxitocina, serotonina, dopamina și cortizolul. Nu pe toate trebuie să le înghițim. Oxitocina se eliberează doar dacă alegem să fim fericiți și atunci inima este bine, se odihnește și se vindecă. Hormonul ajută și vasele de sânge. Se eliberează atunci când facem ceva care ne aduce plăcere: când dansăm, când mâgâiem un animal, când socializăm, când se naște un copil, când începem o relație, la atingerea fizică precum îmbrățișările. Ne dă sentimentul de dragoste și încredere. Ne ajută să ne atașăm de cei dragi: animale de companie, familie, prieteni. Uneori când tristețea este mare și de durată putem ajuta inima și să stimulăm oxitocina conștientizând micile bucurii. În munca mea mă confrunt cu multe atrocități și la un moment dat a trebuit să îmi procur oxtitocina din astfel de mici bucurii care sunt de fapt mari privilegii ce trebuie apreciate. Mi-am făcut o listă de zece chestii pe care dacă le pot replica zilnic atunci mă declar fericit și plin cu oxitocină]. De exemplu: să mai lenevesc încă zece minute în pat după trezire, să beau o cafea bună, să pot mânca micul dejun preferat, să o smotocesc pe cățelușa Silva, să ascult muzica preferată, să fac plimbarea de dimineață la cascada din pădurea de lângă casă alături de Silva. Apoi mă apuc de muncă și până în prânz face deja 2 pauze. În prima grădinăresc un pic sau culeg roade, iar în a doua cânt la pian melodia preferată care trezește cel puțin oxitocina, serotonina și dopamina în mine și oricine ascultă. Iată deja opt din zece chestii pe care îmi pot aduce fericirea înainte de prânz.
Serotonina este hormonul care consolidează starea generată de oxitocină. Dacă avem deficit atunci vom cădea ușor în letargie, oboseală și tristețe. Un nivel optim de ajută să fim vigilenți, încrezători și împliniți. Mai mult, ne ajută să știm când am mâncat destul ca să evităm excesele. Ne putem procura serotonină din belșug pentru corp mâncând nuci, frunze, roșii, prune, banane, ananas, mazăre, soia, ciuperci, semințe de floarea soarelui și de dovleac. Dar oamenii de știință au arătat că nu e de ajuns să producem serotonină în corp din alimentele consumate pentru o bună dispoziție. Este nevoie să avem activitate fizică zilnică pentru a spori funcția acestui hormon în creier și pentru a reduce stresul. Nu e de joacă cu acest hormon a cărui dereglare ne confruntă cu depresie, tulburări bipolare, ne accentuează sindromul de stres post-traumatic, bulimie, tulburare obsesiv-compulsivă, migrene, atacuri de panică, stres.
Stresul are un hormon dedicat, cortizolul. Tindem să credem că stresul este ceva rău. Trebuie să îți spun că e și necesar în situații de supraviețuire când nivelul crește pentru a ne duce la starea de alertă și concentrare maximă pentru a ieși din starea de pericol și pentru a supraviețui. Trebuie să distingem stresul necesar de cel inutil. Pentru unul ca mine care se expune constant la riscuri majore și primește constant amenințări cu moartea ar fi fost imposibil să ajung la vârsta asta bine păstrându-mi nivelul de cortizol ridicat în permanență. Așa că mi-am format o rutină de vigilență pentru autoprotecție care nu implică stres inutil, chiar dacă trebuie să mă uit mai tot timpul peste umăr. Când simt că sunt totuși prea stresat, activez imediat creierul rațional punându-mi întrebarea cheie: ”Mă ajută la ceva acest stres sau ba?”. Dacă răspunsul este ”nu” atunci dau comanda rațională și conștientă corpului să anuleze stresul și nivelul de cortizol scade. De exemplu când am trecut printr-o tentativă de omor și mi-a fost zdrobit capul și mi-au fost rupte coaste, cortizolul (împreună cu adrenalina) m-au ajutat să mă concentrez și să găsesc o soluție să controlez durerea ca să scap de acolo cu viață. Să înving teama că am o hemoragie internă și că voi muri dacă mă voi mișca. Am amânat conștient acest diagnostic pentru a-l afla la spital de la doctori. Așa că am înfruntat durerea și am fugit ca să mă salvez. Pentru că spitalul unde am ajuns era bântuit de acoliții atacatorilor am păstrat un nivel de cortizol moderat până când am decis că este mai sigur să părăsesc țara. Ajuns la un spital de urgență în altă țară, nivelul hormonului de stres s-a evaporat căci mă simțeam în siguranță și nu mai avea niciun rost să îmi fac gânduri negre. Pericolul iminent trecuse.
Dar nivelul cortizolului din corp nu crește doar când suntem în pericol de moarte. Este declanșat și de suferința cauzată de boli, pierderea cuiva drag (moarte sau despărțire), concediere neașteptată, relații tensionate. Nu ajută să ne interiorizăm, dar ne face bine să vorbim cu prietenii și familia. Să consumăm tristețea și după aceea să nu îi dăm loc înapoi în mod deliberat.
Dopamina este ultimul hormon din mulți pe care îi producem care merită menționat în rețeta fericirii. Dacă cortizolul este unul pe care trebuie să îl îndepărtăm când nu ne trebuie, oxitocina declanșează fericirea printr- simplă îmbrățișare, serotonina întreține fericirea pe termen lung, atunci dopamina ce face? Păi ne face să vrem să vrem să repetăm ceea ce ne-a făcut deja fericiți. Este eliberată în cantitate mare atunci când anticipăm că urmează ceva plăcut. De exemplu când o vizitez pe mama și știu că mă așteaptă cu cea mai bună salată de vinete. Sau înainte să ajung la gelateria unde găsesc cea mai bună înghețată de caramel sărat. Este valabil și pentru cățelușa mea Silva care știe că atunci când merg la cămară la o oră târzie va primi suplimentul ei preferat care o face să explodeze de bucurie ca un pui deși are 20 de ani. Dopamina are deci un rol esențial în sistemul de recompensare și motivație.
Eu îmi procur dopamina din ciocolata neagră pe care o mănânc mai ales seara când am tendința să fiu mai trist din cauza oboselii. Dimineața mi-o procur din afinele pe care le adaug la micul dejun, iar la prânz din legume.
Și totuși niciun aliment și nicio îmbrățișare nu ne aduc o fericire stabilă dacă nu facem suficientă mișcare. Trebuie să insist să nu ai nicio zi sedentară pentru a alunga tristețea și oboseala. Sedentarismul este precursor rapid al depresiei. Așa că: mișcare cât mai multă, dublată de râs cât se poate și meditație. Legat de meditație, dă-mi voie să îți spun că nu trebuie neapărat să te duci într-un loc special sau să faci asta cu un profesor. O poți face oriunde ai fi și oricând simți că ai acumulat prea multă tensiune. Pur și simplu oprește-te din ce faci. Pune-te într-o poziție confortabilă. Scapă de orice gând și concentrează-te exclusiv pe simțuri. A ce miroase? Ce sunete se aud? Care și de unde?
Ai scris despre „mintea inimii” și cum inima e, de fapt, sfătuitorul creierului. Cum putem învăța să ne reconectăm la această inteligență emoțională într-o lume care valorizează mai mult raționalul decât simțirea?
Ne gândim că inima noastră este doar mușchiul care pompează sângele din prima până în ultima noastră clipă. Dar inima este mult mai mult de atât. Este cel mai important sfătuitor al creierului căci este dotată cu 40.000 de neuroni. Este atât de deșteaptă încât atunci când pierdem sânge reacționează imediat. Informează întreg corpul că trebuie să funcționeze cu mai puțin oxigen o vreme. Dacă nivelul scade sub un prag critic atunci organele încep să se strice și să cedeze în doar 3 minute. De aceea îi vezi pe doctori alergând și agitându-se când au un pacient care a pierdut masiv sânge. În astfel de situații creierul inimii decide să își folosească mușchii să bată mai repede, respirația să fie mai scurtă și mai deasă. Mai mult inima comandă unor hormoni să fie trimiși imediat în sângele din piele pentru a contracta vasele de acolo. Adică face economie pentru a ține sângele rămas exclusiv către organele vitale. Un om care a ajuns în acest stadiu este deja foarte palid căci pielea nu îi mai este oxigenată cu sânge. Dincolo de acest prag critic, un om fără ajutor medical de urgență se va stinge rapid. Dar dacă sângerarea este oprită la timp atunci toate aceste minuni pe care deșteapta noastră inimă este capabilă să le facă vor da roade. Individul se va recupera complet.
S-au scris multe poezii despre inimă. Puterea inimii depășește poezia căci este și biologică. Există încă poezii nescrise despre dragostea dintre inimă și creier care este mutuală. Sunt legate direct prin nervul vag, cel mai tare din corp. Prin acest canal exclusiv circulă zilnic milioane de mesaje și poezii. Ceva mai multe în sus decât în jos. Prin acest conector circulă în mare secret informații despre toate emoțiile noastre. Când vin vești proaste de sus, inima slăbește și își schimbă forma. Se întâmplă de exemplu la despărțiri când inima frântă începe să arate mai degrabă ca o pară, turtită și alungită. Așa că cineva ar trebui să schimbe emoticoanele care arată inima frântă cu forma corectă. Dacă rămânem prea mult timp cu inima frântă atunci acest stres emoțional îmbolnăvește inima definitiv și putem chiar să murim de dorul cuiva, atât noi oamenii, cât și celelalte animale. Dar dacă găsim calea de a ne vindeca atunci inima va reveni la forma ei consacarată. În fond, ”nu poate ploua la nesfârșit[1]”, nu-i așa? Inima are totuși ritmul ei. Este un adevărat ecosistem. Trebuie să o lăsăm să își facă treaba. Când gândim prea mult și nu ajungem la niciun rezultat este bine să facem un pas inapoi să o ascultăm și să o urmăm. Până la urmă inima vrea ce vrea.
În carte, faci referire la lecturi care ți-au influențat profund parcursul personal și profesional. Care este volumul care te-a marcat iremediabil și pe care l-ai recomanda, fără rezerve, cititorilor Homo Sentient?
Asta este cea mai grea întrebare pentru că Homo Sentient este în egală măsură construit din toate cărțile, studiile și melodiile pe care le citez de la prima până la ultima pagină.
Dacă ai avea ocazia să transmiți un mesaj întregii omeniri, o voce amplificată la scară globală, timp de câteva minute, ce ai alege să spui?
Am spus-o fără frică prima oară la Earth Talks în Vienna anul trecut cu riscul de a fi linșat de o parte a publicului că ”În fața amenințărilor actuale: editarea genetică, AI, Armageddonul nuclear și schimbările climatice, singura șansă de supraviețuire a civilizației umane este ca Planeta să aibă propriul Guvern”. Surpriza a fost că am fost întrerupt de cei 1000 de oameni din public pentru aplauze, nu pentru huiduieli. Asta este semn bun, așa că o spun din nou și aici în sensul că aș vorbi la desfârșit despre cooperare Planetară pentru a salva viața pe Pământ.
Homo Sentient este prima ta experiență în calitate de scriitor. Cum ai trăit procesul scrierii? Ai avut un ritual care te ajuta să intri în flux, o cafea, o plimbare, o doză de natură? Și, în momentele de blocaj, ce te-a ajutat să mergi mai departe?
Sunt destul de non-conformist și de încăpățânat, așa că am ignorat orice reguli de scris. De la stil și număr de pagini al unui capitol sau al întregii cărți până la stupida regulă potrivit căreia ”10 minute de scris în fiecare zi fac cartea gata mai repede” sau ceva de genul asta. Cei care știau că scriu mă întrebau câte pagini o să aibă cartea. Sincer nu știu nici acum că e gata câte pagini are și mi se pare irelevant. Important este că am simțit când a fost gata. Mai vroiam să scriu, adică eram pe val, dar pur și simplu când am scris ultima frază am realizat subit că de fapt am terminat. Am avut un ritual îngrozitor de dificil pentru că au fost perioade cu multă muncă în care nu putut scrie deloc, cu lunile! Deconectarea de la carte este bună dacă mai trebuie să reflectezi asupra unor idei sau să mai lecturezi studii și cărți, dar așa forțat de muncă e problematic. Am reușit însă ca în aceste perioade în care nu am scris să citesc în fiecare zi cărți și studii pe care le-am citat. Lectura este însă o altă capcană la scris pentru că fiecare studiu și carte te trimit la alt studiu și altă carte. La un moment dat am realizat că am un ritm de scris care echivalează cu lectura a 3000 de pagini la fiecare pagină scrisă și că nu îmi va ajunge viața să termin propria carte. Așa că a trebuit adesea să îi spun lui Gabi perfecționistul ”gata, am citit destul. Acum scriu”. Iar scrisul s-a putut întâmpla doar când am putut să mă opresc din muncă. Îmi trebuie cel puțin 3 zile de pauză după muncă să pot intra în dispoziție de scris. Să știu că m-am descărcat de orice sarcini și obligații pentru a avea mintea liberă. Să fie ordine și curățenie în jur.
Chiar și așa, trebuie să îmi termin toate ritualurile de dimineață ale mele și ale Silvei pentru a putea scrie. Să nu fie nimeni în jur, telefonul închis, internetul oprit. Doar eu, Silva și muzica în surdină. Geamurile deschise pe timp de vară să aud natura și pădurea sau oceanul în fața mea ca să mă pierd în ele când îmi mai ridic ochii din ecran. O parte din carte a fost scrisă acasă la pădure, iar restul la oceanul Atalntic și Pacific. Am simțit nevoia să fiu acolo unde ordinea întâlnește haosul. Acolo unde oceanul a fost cândva a fost un vârf munte și muntele a fost un fund de ocean: Pangaea și Panthalassa. Acolo unde sfârșiturile crează noi începuturi. Cum totul începe cu un vis, aşa începe şi lumea mai bună pe care ne-o vom face, lumea lui Homo Sentient.
Cum a decurs colaborarea cu Editura Seneca, prima editură verde din România? Ce a însemnat pentru tine parcursul editorial alături de Anastasia Staicu și echipa sa?
Cred că eu și Anastasia provenim din același fir de praf de stele, iar restul echipei nici nu ar putea fi altfel pentru că gravitația ne-a adus împreună. Rezonăm atât de bine încât am avut doar 4 discuții despre carte. Una acum 4 ani când m-am apucat de scris. Alta în toamna trecută când i-am dat cartea mai puțin ultimul capitol și i-a plăcut la nebunie. Încă una când i-am dat și ultimul capitol în care pe bună dreptate nu m-a recunoscut. Am avut o toamnă tumultuoasă pe plan personal și asta s-a reflectat în scris așa că am rescris acest capitol pe care l-am terminat de Revelion. Un revelion în solitudine. Doar eu cu Silva, singura ființă și personaj care a fost cu mine de la prima până la ultima pagină a cărții.
Odată rescris în pace, am știut că îi va plăcea și Anastasiei și așa a fost. Am lucrat cu ea ca și cum ne-am știi de mai mult de o viața, de la inimă la inimă, deși ocupați fiind nu am avut șansa să ne cunoaștem și în jurul altor activități minunate pe care le face. Apreciez enorm că nu a fost schimbat niciun cuvânt și că s-au corectat în schimb sutele sau miile de greșeli pe care le-am livrat pentru că nu sunt genul care recitește ce am scris la repezeală. Că atunci când vine inspirația scriu ca nebunul. Curge și nu mă uit înapoi. Dacă în carte au mai scăpat câteva litere mâncate atunci să ști că sunt doar 0,0001% din ce am dat editurii. M-am concentrat pe fond, nu pe formă.
Cu coperta am avut însă ceva de așteptat și când au apărut mai multe opțiuni atunci am știut imediat care este cea mai potrivită și mă declar super mulțumit. Abia aștept să o țin în mână.
Dacă Homo Sentient ar fi ecranizat, pe mâinile cărui regizor ți-ai imagina că ar putea prinde viață? Și ce actor ar juca rolul lui Gabriel Păun?
Dacă îmi permiți atunci aș alege trei pentru că ar fi un film cu multe sezoane care ar necesita viziunea surorilor Wachowskis, dialogurile lui Christopher Edward Nolan și umorul negru al lui Guy Ritchie. Actorul principal ar putea fi Henry Cavill.
Iar la final, întoarcem rolurile: ce întrebare ți-ai dori să ți se adreseze mai des și de ce?
Sunt orientat pe soluții. Nu prea văd probleme ci doar soluții. Mi-ar plăcea să fiu întrebat mai mult despre toate soluțiile de salvare Planetară despre care vorbesc în capitolul intitulat ”Clima, energia și civilizația”. Este și cel mai volatil și care a trebuit să îl actualizez de mai multe ori pentru că am făcut greșeala să îl scriu prin 2022 și tehnologia avansează zi de zi. Este un capitol în care anulez toate argumentele scepticilor climatici și ofer idei despre energie, hrană, risipă, transport pe care le putem îmbrățișa pentru a ne transforma din vectori acceleratori ai morții entropice a Planetei în participanți benefici la însănătoșirea ei.
de Andrei Bucureci, Creionetica
foto Alex Barbulescu
Recent Comments