Alex Bodea s-a născut în anul 1981 la Cluj-Napoca, iar în prezent artista trăiește la Berlin. Ca mod de expresie îmbină arta vizuală cu jurnalismul și poezia. Lucrările sale de grafică, minimaliste și totodată spontane, sunt inspirate din experiențele sale cotidiene și spun povestea din perspectiva unui fin observator și al unui sensibil martor ocular.
http://www.alexbodea.work/index.html
Note vizuale de la Bienala Art Encounters 2017, Timișoara
Artista a răspuns unui set de întrebări adresate de Modernism.ro
Ce îți ocupă cel mai mult timp în momentul de față?
„The Fact Finder”, un spațiu de proiecte pe care l-am deschis în Berlin. Este un cadru pentru artiști ca mine, care lucrează, într-un mod sau altul, cu investigația, cercetarea, colectarea și interpretarea de informație, care pătrund în anumite medii și trec prin anumite experiențe de explorare și participare și se întorc cu „fapte”, idei, opinii, observații, informație, detalii, relatări, empatizare. Am vernisat de curând prima expoziție, iar acum sunt în procesul de a le contura pe următoarele. Mă gândesc și la o serie de workshop-uri care să ajute artiștii „fact finder” să își organizeze munca și să se cunoască între ei.
Ce rol are locul în care lucrezi?
Munca mea presupune mai multe etape, fiecare cu locul ei de producție. Prima este etapa de teren, când pătrund într-un anumit mediu și culeg informațiile. Poate fi o instituție, un eveniment, spațiul public, atelierele unor artiști, sfera privată. A doua etapă este editarea materialului cules. Eu făcând reportaj desenat, tot ce am nevoie este o masă la care să desenez și să scriu; aceasta poate fi oriunde, într-un office, cum a fost recent la Art Encounters în Timișoara, într-o cameră de hotel, într-un târg de artă, cum a fost acum doi ani la Basel, când am lucrat direct în stand-ul galeriei Plan B, într-un terminal, în mașina cu care călătoresc. Îmi place să fac editarea, dacă nu chiar în locul în care culeg datele, măcar cât mai aproape de acest loc, și să fiu înconjurată de un du-te-vino de oameni, fiecare cu treaba lui. Sunt un artist plein air de secol XXI. Sau mai bine spus public-air.
Iar ultima etapă în munca mea este ceea ce numesc eu „predare” (de la „a preda un rezultat”), momentul în care adun într-un loc oamenii despre care am scris și desenat și le arăt și povestesc materialul, printr-o lectură cinematică digitală sau mai simplu, analog, arătând câte un desen pe rând și povestind. Și acest loc este cât se poate de divers, el poate fi o galerie sau un spațiu de proiecte, o scenă, o sală de conferințe, o cafenea, sau la cineva acasă.
Unde ai vrea să expui în viitor?
În „The Guardian” și într-o comunitate izolată.
Cu cine ai vrea să expui?
Cu oameni din teatru, jurnalism, poezie tip spoken word, fashion (vestimentația are foarte multă informație).
Cu ce îți stimulezi creativitatea?
Nu știu dacă creez. Absorb, interpretez, trăiesc, retrăiesc, povestesc. Cam tot ce văd e stimulant, e important să nu fie ceva direct despre mine, vreau să înțeleg cum trăiesc alții, să fiu în afara mea.
Există o relație între arta ta și resurse financiare?
Ca producție, metoda mea este cât se poate de economică, deplasările sunt mai costisitoare (un jurnalist imersiv cere mai multe resurse ca un jurnalist de opinie). Ca valorificare, ceea ce produc este atât material (desen vandabil în sensul clasic) cât și, să spunem, imaterial: „toghetherness”, comuniune, participare, timp povestit. Ca și în cazul artiștilor din performance, este nevoie de inventivitate pentru a căuta un model de susținere financiară al unui asemenea output, lucru de altfel incitant, fiind o fază de pionierat.
Ce păstrezi din ce creezi? Care sunt criteriile de selecție?
Am munți de desene „refuzate” pe care mi-am tot promis că le voi arăta și dezbate într-o zi, și tocmai am făcut asta cu materialul realizat la Art Encounters. Îmi place mult să dau la o parte un desen, mă simt la fel de bine ca atunci când îmi iese, pentru că este o reușită să înțelegi de ce nu merge. Gestul de aruncare peste umăr: o încântare, foarte eliberator.
Care sunt cele trei cuvinte, care te caracterizează cel mai bine?
Sunt două cuvinte. Mă simt ca o combinație între două extreme: bauhaus si baroc. Sunt minimalistă dar și „over the top”. Pot reduce totul la un cuvânt, dar pot face și o epopee.
„Vioara lui Ingres” vs. chitara și pianul tău?
Nu am.
Cea mai plăcută descoperire?
Mă încântă oamenii.
Care este cea mai de preț posesiune a ta?
Instrumentele mele de desen, o adaptare de instrumente caligrafice si de graffitti. Îmi place să caut mereu un „vârf” cu care pot trasa o anumită urmă. Am avut recent o experiență care a pus la test atașarea față de aceste instrumente. Foarte aproape de locuința mea a fost o alertă de gaz. Am evacuat zona cu instrumentele în buzunar. E tot ce am luat cu mine. Până la urmă nu a fost gaz, ci acid nitric, vreo 900 de litri.
Care este cea mai mare extravaganță a ta?
Dacă mi-aș permite o extravaganță, e să duc, pentru o zi, viața lui Hercule Poirot. Nu pentru satisfacția rezolvării unui caz ci pentru rafinamentul cu care acest personaj își permite anumite tabieturi, fără să atragă atenția prin opulență, dar cerând calitate, în cel mai mic detaliu, totul fiind o compensare la întunericul și brutalitatea cu care meseria îl obligă să se întâlnească. Ar fi o zi cochetă, foarte bine asortată vestimentar și finalizată cu o întâlnire amicală plănuită cu un an în urmă, o mică victorie după atâta așteptare.
Cea mai frumoasă amintire?
Nu cea mai frumoasă, dar cea mai vie: o femeie cu rochie în carouri care trecea zilnic prin fața creșei la care mergeam eu și fratele meu, pe la doi sau trei ani, și despre care am crezut, multă vreme, că e mama, incognito.
Fotografii arhiva personală Alex Bodea
Recent Comments