- Care e povestea ta? Ești român, dar și afgan. Cum vine asta?
Tatăl meu era afgan. A fugit din Afganistan la sfârșitul anilor ’70, atunci când a început războiul cu URSS. Într-un fel sau altul, a ajuns în România, unde a cunoscut-o pe mama, s-a îndrăgostit de ea (s-a ținut după ea o vreme, până când a acceptat să iasă cu el) și, la scurt timp după, au devenit un cuplu. Mai apoi, au avut-o pe sora mea și, după câțiva ani, în viața lor am apărut eu și fratele meu geamăn.
Nu știu exact de ce a ales să rămână în România, pentru că nu era venit cu un scop clar definit din start, de exemplu ca student la medicină, cum veneau majoritatea afganilor pe vremea aceea. Era un fel de refugiat, intrat ilegal în țară, ori în perioada comunismului era foarte rău dacă erai prins într-o astfel de situație. Erai deportat – chiar un prieten de-al tatălui meu a fost prins în România ilegal și trimis înapoi în Afganistan. Odată întors acolo a murit în razboi.
Din fericire pentru noi, tata nu a fost prins. Și, din ce am aflat din poveștile mamei și ale bunicii mele, tata s-a descurcat foarte bine în anii ’80 – ’90. Din nefericire, a murit când aveam eu 10 ani, așa că nu am apucat să îl cunosc prea bine, dar a avut o poveste de viață emoționantă, pe care mi-am propus să o pun pe foaie (e un proiect work in progress). Iar când lucrurile se vor mai domoli în Afganistan, îmi doresc să îmi vizitez unchiul și restul rudelor din partea tatalui, care se află în orașul lui natal, Mazar-i-Sharif.
- Ce înseamnă numele tău și care e povestea lui? Are vreo semnificație aparte pentru tine?
Când eram mic, mama îmi spunea că Tourialay înseamnă negruț sau negru, cam așa ceva. Dar, într-o zi, m-am gândit să fac un mic research și am aflat că de fapt înseamnă curaj în limba persană, iar Akbari (numele meu de familie) înseamnă cel mare. Așa că, de fiecare dată când mi-e teamă să fac ceva, mă gandesc „Băi! Stai puțin! Te cheamă Curajul cel mare.” și așa mă motivez să o fac.
- Ești actor. Cum ai început să faci actorie? Ce proiecte ai în prezent? Ce planuri ai pentru viitor?
În urmă cu 4 ani m-am apucat serios de treabă. Îmi doream de mult timp să fac actorie, dar trăiam cu impresia că nu poate face chiar oricine treaba asta, mai ales fără niște studii acreditate. După o vreme, m-am mai dezghetat și mi-am dat seama că oricine poate să facă orice, inclusiv actorie. Ca urmare, am făcut cursuri private de actorie, mi-am spus că trebuie să acumulez cât mai multă informație și practică și, în acești 4 ani, am jucat ca actor în zeci de reclame, în patru piese de teatru, am câștigat un premiu pentru cel mai bun actor la Festivalul InLight (festival organizat de școala de actorie InLight – o școală excelentă, a cărei cursuri le-am urmat și pe care o recomand cu tot dragul celor pe care îi bate gândul să încerce actoria!). În plus, am jucat în trei scurtmetraje și am apărut în câteva videoclipuri muzicale ale unor artiști consacrați din România. Momentan am în plan să învăț tot ce pot despre regie – e ceva ce mă intrigă destul de tare, pentru că îmi doresc foarte mult să „aduc la viață” un scurtmetraj la care lucrez, pe care l-am și scris.
- Ce rol are arta în viața ta? Simți că faptul că ești pe jumătate afgan are o influență asupra carierei tale?
Are un rol foarte important, îmi place foarte mult tot ce ține de storytelling, probabil din motivul acesta îmi plac la nebunie actoria și cinematografia, dar îmi place și să citesc și, ocazional, să scriu. Evident că, totodată, îmi place să ascult muzică – am chiar și o mică colecție de albume pe vinyl. Nu știu exact dacă îmi influențează cariera, dar cred că este un avantaj faptul că am două origini etnice, pentru că acest lucru îmi oferă o arie mai largă de roluri pe care le pot interpreta în diverse proiecte, atât din țări orientale, cât și europene.
- Cum apreciezi atitudinea românilor față de minorități? Ai simțit vreodată că eşti discriminat pozitiv sau negativ pe motive etnice în România?
Fiind născut și crescut în România, am fost asimiliat foarte bine de români. OK, poate când eram mic mi se mai spunea „copilul arabului”, dar asta e ceva obișnuit în rândul copiilor – etichetează instant pe oricine e un pic mai diferit. Dar nu s-a întâmplat nimic cu adevărat groaznic.
(Tatăl meu era foarte strict și avea o prezență foarte puternică. Era foarte respectat în cartierul în care locuiam. Asta pentru că și el la rândul său respecta pe toata lumea. Și până la urmă, România a fost țara în care și-a construit o familie, a simțit siguranță și prosperitate.)
Nu aș spune că am simțit puternic vreun fel de discriminare. Țin minte că, în clasele I-IV, aveam o profesoară de franceză care ne plăcea foarte tare pe mine, pe fratele meu și pe un coleg care era de origine chilliană, probabil tocmai datorită originilor noastre etnice. Dar asta nu înseamnă că ne dădea note mai bune (din păcate).
Totuși, îmi aduc aminte de un moment mai puțin plăcut. Undeva în adolescență, o fostă iubită mi-a spus că mătușa ei a sfătuit-o să aibă grijă cu mine, pentru că „arabii” sunt periculoși. Mi s-a părut amuzant într-o primă instanță, eu nefiind arab, dar după ceva vreme m-am gândit mai profund la asta și îmi spuneam „Stai așa, mătușa ei, fără să mă cunoască personal, m-a catalogat într-un anumit fel, mai exact unul negativ, luându-mi în considerare strict numele și etnia pe care mi-a atribuit-o.” Asta nu poate fi în regulă. Cam așa a decurs cel mai „groaznic” episod în care am fost discriminat.
Personal, consider că românii sunt foarte OK, foarte curioși să afle lucruri noi despre ceilalți. De exemplu, mereu când sunt întrebat „Ce nație ești?” și răspund „Sunt român cu origini afgane.”, reacția e întotdeauna „Wow, ce interesant!” (iar mie îmi place foarte mult să surprind reacțiile interlocutorilor când le ofer răspunsul la această întrebare).
- Ce apreciezi cel mai mult la România din punct de vedere cultural?
Adevărul este că România se mișcă foarte bine la nivel cultural – există diversitate, oameni creativi fac lucruri foarte mișto, chiar dacă poate uneori (sau deseori) nu sunt neapărat sprijiniți de autorități în măsura în care ar trebui. Mi-ar plăcea să existe un public mai numeros pentru filmele românești. Cred că cineaștii români merită asta. Din păcate, nici nu mai există cinematografe în care să fie proiectate astfel de filme. Chiar de curând am vizitat fostul cinematograf „Favorit”, unde am văzut pentru prima oara un film pe marele ecran și care mi-era foarte drag. Acum e o ruină în toată regula și mă gândesc că probabil sunt zeci, poate sute de alte cinematografe lăsate în paragină în toata țara. E păcat.
- Ai călătorit mult. Ce ai importa în România din afara granițelor?
Mi-a plăcut mult stilul de viață din țările mediteraneene, unde totul e mai relaxat, pozitiv și nu sunt în mod neapărat niște țări cu condiții mult mai bune decât în țara noastră, dar pare că oamenii de acolo apreciează într-o mai mare măsură lucrurile simple. Și poate că ar fi mișto să dezvoltăm o mentalitate prin care să exportăm noi lucrurile românești în străinătate, pentru că am avea ce.
- Care este relația ta cu religia?
Teoretic sunt musulman, dar am fost crescut ca un creștin. Am fost întotdeauna curios să aflu și despre o religie și despre cealaltă. Am de gând să citesc și Biblia și Qoranul. Însă îmi e foarte greu să cred în vreo religie. Mi se pare, cel puțin în ultima perioadă, că religia devine un instrument prin care este provocat mai mult rău decât bine, în întreaga lume. Am certitudinea că există un „Dumnezeu”. Îmi place să cred că suntem creați de o entitate, de ceva superior nouă. Dar treaba asta cu Raiul și Iadul, poveștile cu 40 de virgine sau 24 de vămi prin care omul trece după moarte – mi-e greu să le cred. Dar nu îi judec pe cei care cred în ele.
- Ai alege vreodată să pleci din România? Pe ce considerente?
În mod sigur poate fi o opțiune pentru mine, în ideea în care lumea asta e atât de mare și interesantă, încât e păcat să nu încercăm să o descoperim. Nu știu dacă aș pleca de tot, dar m-aș putea stabili în altă țară. Depinde. Sunt român și în România m-am format ca persoană, aici se află familia mea și majoritatea prietenilor. E un loc foarte important pentru mine, dar nu știu dacă e și locul în care aș rămâne neapărat.
Biblioteca Vie a Diversității este organizată de Asociația Mișcarea pentru Acțiune și Inițiativă Europeană, susținută de Modernism.ro și prezentată în cadrul Forumului Diversității Culturale, ediția II, între 3 și 5 noiembrie 2017, la ARCUB Gabroveni București.
Recent Comments