„Vechimi” artistice noi sau noutăţi artistice „vechi”

Jurnal vizual

Ion Bogdan Lefter

„Vechimi” artistice noi sau noutăţi artistice „vechi”

Alte expoziţii de toamnă-iarnă, în flash-uri mai rapide, în speranţa apropierii de… prezentul văratic, cu magnifice etalări de lucrări în galerii de-a lungul întregii primăveri…

Mircea Valeriu Deaca: „renascentism” în postmodernitate

Sub un titlu aproape oximoronic, polemic-contemporaneist, Renaşterea în stradă, a expus Mircea Valeriu Deaca la Galeria Artoteca a Bibliotecii Metropolitane Bucureşti, într-un fost spaţiu comercial de pe Şoseaua Mihai Bravu, la ieşirea din Piaţa Bucur Obor, spre Liceul Iulia Hasdeu, într-o sală destul de largă şi în cîteva module adiacente, luminoase, cu vitrine pe toată deschiderea spre stradă şi spre pasajul subteran din marea intersecţie (vernisaj: 12 septembrie 2018, cu discurs de inaugurare al sussemnatului).

Pictor, grafician, autor de colaje şi alte experimente vizuale fanteziste, Mircea Valeriu Deaca (născut în 1960 în Bucureşti, la bază filolog, cu specializări în Franceză şi Română) e un caz rar de manifestare intelectuală şi creativă mai diversă decît a tuturor multilateralilor. Fiu de critic şi istoric al plasticii locale şi universale, Deaca-fiul s-a exersat artistic în juneţe, apoi a studiat literaturi, a continuat să şi deseneze şi să picteze, a obţinut, în anii ’90, un doctorat în limbajul… cinematografic, la Universitatea Sorbonne Nouvelle – Paris III, cu aplicaţie asupra operei lui Federico Fellini, a lucrat şi în domeniul publicităţii, în Franţa şi-n România, şi predă astăzi Studii culturale la Universitatea din Bucureşti. A ţinut o galerie în subsolul casei bucureştene a familiei, le-a fost curator altora şi a expus şi el însuşi, pe unde s-a aflat, în ţară ori în străinătate, în etape, conform unei „ciclicităţi” de preocupări, după un grafic doar pentru el predictibil (sau şi pentru el surprinzător?!). O asemenea identitate plurală avea nevoie şi de variaţii onomastice, drept care a fost cînd Mircea Deac (precum tatăl, care semna fără „a”-ul final din numele de familie din acte), cînd Valeriu Deac sau Deaca, Valeriu Mircea Deac sau Deaca, în cîte permutări i-au stat la dispoziţie, pînă la – acum – Mircea Valeriu Deaca!

Crescut într-o casă-colecţie de artă, în atmosfera muzeelor şi a galeriilor, practic înconjurat de istoria plasticii, Deac/ Deaca-fiul s-a lăsat impregnat de ea şi a devenit, în practica sa creativă, un „citaţionist”. Desenator abil, sofisticat, îi „plagiază” cu uşurinţă pe clasici, mai ales pe renascentişti, cu tot cu modelele lor greco-latine, sau compune în manierele lor, adăugînd mărci ale contemporaneităţii, ştraifuri de culoare preluate din drapelele statelor moderne prin care a călătorit, mărci şi afişe publicitare ale unor produse de consum, pagini de paşaport, bilete de călătorie, ştampile vamale. Frumuseţea renascentistă sau a altor etape ale istoriei vizualităţii se amestecă în realitatea vremurilor noastre, coborînd „în stradă”. Personajele şi scenele desenate şi pictate îşi păstrează „vechimea”, dar sînt distorsionate, „decad”, se-mpletesc cu postmodernitatea atît de intertextuală, de bogat-reciclantă de retorici de-altă-dată. Pe aceste linii, Mircea Valeriu Deaca meditează interesant, profund asupra condiţiei umane şi creative actuale.

ZuZu Caratănase: gravuri vechi-noi

Gravor pasionat, cu plăcerea scobirii meticuloase, maniacale a plăcii de lemn, zile-n şir, cum puţini mai au astăzi răbdare să meşteşugărească, ZuZu Caratănase (despre care am mai scris în acest Jurnal cultural) expune des serii de lucrări din ce în ce mai amplu-vizionare, unele dintre ele şi în expansiune propriu-zisă, panouri de cîţiva metri pe cîţiva metri sau dipticuri sau tripticuri întinse pe pereţi largi de galerii, lăsîndu-te mut cînd ajungi în faţa lor şi le poţi contempla deschiderea. Cea mai recentă ispravă a sa: Sacrosanctus, la Galeria Simeza (vernisaj: 2 noiembrie 2018).

Antichitatea e şi în cazul său un uriaş rezervor de inspiraţie. Mai-toate gravurile lui Caratănase preiau forme vechi, contururi de temple, coloane întregi ori fragmente, capiteluri, sfărîmături cu peceţi istorice, siluete de personaje, inscripţii, frînturi dintr-un univers pierdut şi resuscitat prin recompunere, prin amalgamare, prin reinterpretare. Mărcile contemporane nu sînt explicite, poate doar în anumite enunţuri scrijelite pe plăci; în schimb viziunea artistului e actuală, chiar violent-actuală, trecutul îndepărtat revărsîndu-se peste noi noi în valuri grăbite, într-o învălmăşeală-buluceală care amestecă totul, ca-ntr-un teribil cataclism – dar şi-n joacă, fireşte! Genericul, Sacrosanctus, aminteşte statutul divinităţii, fără să poată – însă – garanta respectul generațiilor actuale, mai degrabă iconoclaste. Latinizante, titlurile lucrărilor prelungesc tema: Vox dei, Ascensionis, Redemptionis, Et in Arcadia ego, alături de Sacrosanctus; sau trimit la grandori de mult apuse, ca în Imperium şi Triumphus; ori reiau formulări consacrate precum Audiatur et altera pars sau Modus operandi, care ar putea fi aluzii la tematica scenelor dăltuite şi apoi imprimate sau – ultima – chiar la tehnică, de ce nu?! Căci autorul se arată preocupat şi de anumite explorări stilistice, în marja „vechimii” asumate: negrul dominant, şi el „clasic”, al tuşului aplicat pe matriţe şi intrat în contast cu albul hîrtiei sau al cartonului ori materialitatea directă a lemnului, în cazurile destul de frecvente în care artistul preferă să livreze drept gravură chiar placa pe care-a aplicat cerneală cu pensula, mai lasă loc şi anumitor zone de coloraturi maronii sau unor tuşe albastre, altor mici intervenţii.

Atuul său rămînînd meşteşugul „desenului” compus migălos din scrijelituri, din scobituri, din liniaturi adîncite în lemn, din focalizarea la scară mică-mică, pe care ai avea nevoie să le scrutezi prin lupe puternice, pentru ca la final, dintr-o dată, din acumularea mulţimii de intervenţii mărunte să se dezvăluie imaginea cuprinzătoare, uimitoare, „sacrosanctă” sau ludică, după cum vrem s-o privim şi s-o interpretăm, scufundîndu-ne în „vechimea” antică sau recuperînd-o şi integrînd-o în viziunile prezentului.

Lena Vieru Conta: muzici şi imagini veneţiene

O nouă expoziţie a unei cunoscute pianiste, din familie de muzicieni reputaţi: Cori spezzati a Lenei Vieru Conta, la Galeria Rotenberg-Uzunov (vernisaj: 28 noiembrie 2018).

Din nou „vechime”, titlul trimiţînd la coralele veneţiene ale altor secole. Picturi – da! – cu tematică veneţiană, personaje şi decoruri: 3 portrete-capete şi 5 cu corpurile întregi, în costumaţii de epocă, figuri sau măşti, „fantoşe”, apoi 2 interioare somptuoase şi 9 cadre cu case, palate, canale, în pensulaţii uşoare, acuarelistice, dar în atmosferă grea, de medievalitate „decadentă”, tipică locului.

Abilitate plastică notabilă, reflexivitate, expresivitate. O violon d’Ingres sau mai mult decît atît? În orice caz, manifestare creativă într-un limbaj alternativ, în paralel cu muzica, de unde provenea şi genericul expoziţiei din 2010, Tempo rubato, şi alte referinţe din titlurile anumitor tablouri. Un caz interesant – Lena Vieru Conta, o artistă „duală”, de fină calitate.