Ion Bogdan Lefter

Jurnal vizual 2

Caiet de planuri la AnnArt;

Mihai Coşuleţu la Art Yourself

 

20 ianuarie 2012. Recuperez alte expoziţii la ale căror vernisaje n-am putut ajunge. La Mihai Coşuleţu – cum spuneam, din cauza suprapunerii cu seara mea de Cafenea critică.

Trec – însă – mai întîi pe la Galeria AnnArt pentru expoziţia-prezentare-antologie Caiet de planuri. Pe Strada Mahatma Gandhi, laterală din Bulevardul Kiseleff, între Arcul de Triumf şi interesecţia cu Strada Ion Mincu, la etajul unei vile foarte frumoase. Inaugurarea spaţiului s-a făcut în primăvara trecută cu expoziţia Desene 2008-2011 a lui Sorin Ilfoveanu (16 mai-25 septembrie), în paralel cu marea colecţie de pictură recentă a aceluiaşi de la Sala Dalles, Ilfoveanu/2011 (19 mai-1 iulie). A doua propunere, către finele anului: sculptura lui Mircea Roman, într-o miniretrospectivă augmentată cu desene (25 octombrie-30 noiembrie). Între ele, proiectul Ebienale la peretele alb al grupului de tineri artişti care expuseseră în septembrie, în perioada Festivalului „George Enescu”, sub genericul Ebienale (Enescu Bienale), în spaţiile anexe celor de concert: la AnnArt, fiecărui autor i s-a pus la dispoziţie cîte o zi pentru expunere şi pentru lămuriri de intenţii, după care, la final, timp de o săptămînă, au putut fi văzute lucrările reunite (totul – în perioada 2 septembrie-13 octombrie).

[photosmash id=22]

Apoi, Caiet de planuri (decembrie 2011-ianuarie 2012): chiar despre un caiet fiind vorba; şi despre planuri de lucru.

Un caiet – începînd de la micul catalog, care, spre deosebire de cele consacrate lui Ilfoveanu şi lui Roman, în formate mai mari, de felul albumelor de artă, e de astă dată de mici dimensiuni, ca un maculator cu coperţi albastre (copiii de azi nu mai ştiu că, pînă nu demult, aşa au arătat caietele de şcoală, ele trebuind neapărat să fie „învelite în hîrtie albastră”…). Altfel, catalogul e elegant în interior, dar păstrează la final şi o pagină pentru notiţe, liniată – ironic-nostalgic – tip „dictando”… În textul din deschidere, Gabriela Massaci, directoarea de programe de la AnnArt, vorbeşte despre un „caiet de planuri” propriu-zis, ajuns „ferfeniţă” în prima jumătate de an de lucru, de adnotări, de explorări din care au început să iasă expoziţiile galeriei. În formula tipărită, din tatonările preliminare au rezultat proiecte de susţinere a nouă artişti, între care – fireşte – cei doi deja expuşi. Echipa completă: Sorin Ilfoveanu, Paul Neagu, Ştefan Câlţia, Dorin Creţu, Vladimir Şetran, Francisc Chiuariu, Laura Covaci, Mircea Roman şi Constantin Rusu. Şi „clasici”, şi mai tineri, fără un program anume, în afara de „un criteriu simplu: să ne placă” (din acelaşi cuvînt introductiv la catalog). Ca prim expus şi foarte respectat, Ilfoveanu deschide lista. După datele de naştere, ordinea seniorilor e următoarea: Şetran, regretatul Paul Neagu, româno-britanicul, apoi Câlţia şi Ilfoveanu. Parizianul prin adopţie Creţu şi Roman aparţin generaţiei astăzi „de mijloc”. Din „valul” afirmat de la începutul anilor 1990 fac parte Laura Covaci şi Chiuariu. În sfîrşit, mezinul e Rusu (născut în 1987), selectat din grupul Ebienale.

În catalogul-caiet, fiecare e prezent cu cîte o lucrare, pe verso fiind imprimată o scurtă prezentare bilingvă, în română şi engleză (foi detaşabile, cu fineţuri grafice: lucioase pe feţele cu imagini, mate pe spatele cu texte). În expoziţie, eşantioanele cresc la cîteva pe cap de artist, păstrînd structura de „caiet-antologie” pe care-l „răsfoieşti” avansînd prin cele trei camere. „Caiet” – da! – „de planuri”, în sensul anunţului de intenţii: îţi aminteşti primele două expoziţii de autor şi afli că vor urma ceilalţi.

Din creaţia autorilor bine ştiuţi, pot fi (re)văzute piese caracteristice, de vîrf. Cunoscută e şi formula recentă, cu multistratificări pe „backlit”, a lui Chiuariu, anunţată în cîteva expuneri anterioare, profilată pregnant în proiectul de grup cu care România s-a prezentat în toamnă la Bienala de la Moscova (Colorînd griul, curator: Cosmin Năsui) şi pregătită pentru ampla desfăşurare de la Mogoşoaia + AnnArt (ianuarie-martie). Despre geometrismele modulate fractalic din linogravurile lui Constantin Rusu – sau despre ce altceva mai explorează, ca pictor prin formaţie – vom vorbi cînd le va etala mai pe larg. Mica descoperire a Caietului de planuri e Laura Covaci, pe care o cunoşteam ca persoană, nu ca artistă. Simpatică şi graţioasă prezenţă în mediul literar bucureştean al anilor 1980, fiică a traducătorului Aurel Covaci, la rîndul său o figură pitorească a aşa-numitei „generaţii Labiş”, Laura Covaci a absolvit Artele plastice (Pictură monumentală), probabil înainte de sfîrşitul regimului comunist (e născută în 1964), dar nu s-a impus pînă atunci, apoi a călătorit mult şi a expus în străinătate, foarte puţin în ţară. O viitoare personală la AnnArt o va (re)lansa acasă. Deocamdată – cîteva tablouri stranii, amuzante, neliniştitoare: copii-păpuşi în decoruri şi în ipostaze comic-absurde, în coloraturi pastel, uneori cu tuşe mai ţipătoare, cu eventuale surse suprarealiste, poate şi din linia pop-artei, absorbite într-un discurs pe jumătate parodic, dar păstrînd cu grijă o doză consistentă de mister vag-înspăimîntător, de coloratură „horror”. Din arta românească a perioadei, personajele Laurei Covaci mi-au amintit jucăriile parşiv-ingenui ale lui Gheorghe Rasovszky din proiectul cu care a participat în 2001 la Bienala de la Veneţia.

 

De la AnnArt ajung, în cîteva minute de mers cu maşina, la Art Yourself, pe Strada Nicolae Ionescu, laterală din Piaţa 1 Mai (sau cum se mai cheamă acum!), pentru noua personală a lui Mihai Coşuleţu.

Galerie şi mai recentă decît AnnArt: inaugurată pe 22 septembrie 2011, în altă vilă din zona căreia i se spune „la Şosea”. Spaţiu mai mare de expunere: cîte patru-cinci încăperi la parter şi la etaj (aici e şi biroul antreprizei), plus peretele de pe casa scării, folosit uneori, şi o mansardă recuperată şi amenajată, spaţioasă. Primele două nivele formează galeria propriu-zisă, iar sus se fac expoziţii distincte, de mai mică anvergură.

Deschiderea şi următoarele proiecte au fost colective şi tematice: FeminitARTE (22 septembrie-6 noiembrie, curatoare: Monica Enache şi Valentina Iancu), SilenceKILLS – discrimination/ro/files/2011 (9 noiembrie-4 decembrie, curatoare: Valentina Iancu şi Simona Vilău), Fur & Skin – proiect despre înveliş şi captivitate (9-14 decembrie 2011, curatoare: Simona Vilău), toate cu participarea a numeroşi artişti tineri, de fiecare dată peste douăzeci, cu cîte o invitată sau un invitat din generaţia „de mijloc” (Dan Perjovschi la SilenceKILLS şi Valeriu Mladin la Fur & Skin, unde a existat şi o instalaţie semnată de Carmen Rasovszky, în tandem cu fiica sa, Lea, unul dintre cele mai promiţătoare nume din „noul val” al ultimilor ani). La mansardă a fost găzduită ediţia a treia a proiectului Cum a fost posibil? al Institutului Naţional pentru Studierea Holocaustului din România „Elie Wiesel”, tot cu tineri artişti, susţinuţi de Sarah Einik, pictoriţă şi soţie a fostului însărcinat cu afaceri al Statelor Unite la Bucureşti Michael Einik (11 octombrie-11 noiembrie), apoi cîte doi-trei autori şi un „solo show”, inTImiTA.TE, al foarte-foarte tinerei Andra Vişan, studentă la Departamentul Foto-video al Universităţii Naţionale de Arte din Bucureşti (12 noiembrie-10 decembrie – expresivităţi corporale extrem-estetizate).

Expoziţia lui Mihai Coşuleţu e – deci – prima personală amplă a galeriei, în spaţiul principal. Titlul, antifrastic, The Greater Good (aşa, în englezeşte), trebuie înţeles ca o ironie la adresa „organizării”, în urma căreia, în numele ameliorării vieţii, ni se face „binele cel mai mare”: îngrădirea libertăţii individuale. Rezum programul pe care Coşuleţu îl aproximează în catalogul expoziţiei, într-o discuţie cu Adriana Oprea, curatoarea sa de acum. Apetitul ideologizant pe care pictorul nu şi l-a ascuns niciodată nu se dezminte, aşadar. Şi-i regăsim la Art Yourself şi stilistica vizuală, bine personalizată.

[photosmash id=21]

Fără să fie neapărat tezist, Mihai Coşuleţu îşi afişează ideile şi le dezvoltă cu consecvenţă, în cicluri exploratorii desfăşurate coerent, drept care expoziţiile sale au aerul unor proiecte compacte. E mai mult decît ceea ce se numeşte în zona vizuală – inadecvat… – „conceptualism”: avem de-a face cu un artist reflexiv nu doar în spaţiul său creativ, ci şi ca intelectual-martor social. De altfel, în afara lucrului în atelier, a parcurs un traseu profesional care l-a purtat prin organizaţii non-guvernamentale (Fundaţia META sau LC Foundation – Centru de Artă Contemporană) şi de comunicare (e „art director” la Hanson online communication), oferindu-i experienţe instituţionale şi de analiză a mediului cultural, a celui comercial, a spaţiului public în genere. Prin proiectele sale artistice nu articulează o ideologie fermă şi limpede orientată politic, optînd pentru anumite teme ale actualităţii pe marginea cărora glosează, avansînd către constatări speculative, traduse într-un discurs vizual – desen, pictură – paralel cu lumea concretă, implicit critic faţă de ea. E şi el un „realist”, ca marea majoritate a reprezentanţilor din „noile valuri” ale ultimelor decenii, dar unul aparte: subiectele sale – siluete umane sau animaliere, construcţii, obiecte diverse – sînt de obicei extrase din contextul cotidian şi proiectate pe fundaluri monocrome şi cvasi-uniforme, doar cu variaţii de pensulaţie sau cu sugestii de infinitudine – cerul, marea. Referinţă obligatorie: de Chirico, dar fără teatralitatea apăsată a aceluia, pe care urmaşul român pare să-l citeze totuşi, de pildă prin recurenţa statuilor cu aer antic. E o „pictură realistă ce vizează o realitate paralelă, o societate imaginară personală”, explică într-un interviu, întrebat fiind despre autoportretele sale („este în primul rînd firesc să figurez în ea. Eu mi-am inventat lumea aceasta şi, în consecință, am tot dreptul să apar în ea”! – Artclue, print, toamna 2010, citat după http://www.artclue.net/mihail-cosuletu/). Precedenta sa expoziţie, Portret de familie. Mad Pets & Englishmen (Atelier 030202, 25 mai-9 iunie 2010), proceda la o interogare caracterologică a spaţiului social, dintr-o perspectivă ironică: fiecărei siluete umane din colecţie îi era alăturată, într-un tablou la scară redusă, o ipostază animală, un soi de „alter ego” comic, în aproximativ aceeaşi postură şi în aceleaşi cromatisme, într-un ansamblu de combinaţii asimetrice (oamenii – mari; animăluţele – mici!) care descriau finalmente paralelismul dintre „familia” contemporană (conform genericului: Portret de familie) şi o ceată de lighioane „de companie” (Pets!), mai mult ori mai puţin „sălbatice” (subtitlul parafrazînd glumeţ un titlu cunoscut). Mai în urmă, reflectînd asupra trecutului, asupra inconturnabilei tradiţii a vizualităţii, precum şi asupra tehnicii de lucru, Mihai Coşuleţu ne invitase în Magazia căpitanului (iunie 2007, în expunere simultană cu un proiect al Cătălinei Toma, Frumoasa Leonora), unde deconstruia foarte postmodernistic cîteva lucrări-reper din istoria artelor plastice şi reinventa desenul ca reţea tridimensională de „creionaje” din sîrmă, „ecouri” ale unor detalii din Bruegel, Rembrandt & comp., oferite vizitatorilor spre a fi… „îmbrăcate” la faţa locului…

După „familia” locuitorilor, The Greater Good se concentrează asupra locuirii înseşi, asupra „organizării” în imobile şi cartiere, în case izolate, în Turnul Babel, în „metropolă”, în „comunitatea ştiinţifică” sau în „suburbii”, în ghettou. A doua temă a expoziţiei fiind portretul, în variaţiuni de moment, dar mai ales ca reluare de siluete statuare, citate din tradiţia greco-latină. Tehnic, artistul îşi păstrează tuşa discretă şi compoziţia neo-„metafizică”, fundalurile adînci, mai discret pastelate. Ironia tinde să se dizolve în sarcasm: ghettoul e scufundat în mijlocul oraşului care se menţine la altitudine, suburbia e plasată în… posteriorul unei statui, un Nightmare (multe lucrări avînd şi ele titluri în engleză, asemeni expoziţiei) se înfăţişează ca succesiune repetitivă de case rectangulare, pînă la metafora unui Lilliput, orăşel care aglomerează anapoda de volume miniaturale, pe o margine de balcon cu vedere spre marea cea mare. Sarcastice sînt şi Anatomiile militare, desene de caiet, în creion, în care studiul corporalităţii, ca la şcoală, e alterat prin inserţia fantastă a unor mici adjuvanţi provenind din ocupaţiunea cazonă anunţată în titluri. La fel – un Apollo cu corp schiţat hiperrealist, dar cu cap roman şi cu braţele deschise a zbor; sau portretele de bărbat, respectiv de femeie intitulate Soul shapes, în care contururile spirituale sînt reţele volumetrice amintind amintitele „desene tridimensionale” din sîrme. De remarcat şi ispita reflecţiei asupra divinităţii, prin cîteva sugestii: mase de nori deasupra mării în And then I saw him, And then I saw him again şi în And again, o apăsător-misterioasă Monastery, o siluetă aburoasă deasupra cupolei de biserică din Finally, proiectată pe cer, deasupra mării, ieşind iarăşi din norii de pe linia orizontului.

Mai puţin pregnantă şi mult mai puţin amuzantă decît anecdoticele Portretele de familie, etapa de acum e mai intens-reflexivă, mai neliniştitoare: cine şi de ce ne impune Binele mai mare, dacă nu cumva ni-l facem cu mîna noastră?…

 

*

 

Urmează:

Francisc Chiuariu la Mogoşoaia;

Mihail Trifan la Căminul artei;

10 + 1 la Simeza;

Scrisoare la Galateea;

Body World la Victoria Art Center;

ş.a…

vezi și:

Scurte note introductive, Şetran/Leonte la Moir Concept Store; Mirela Trăistaru la Hotel Sarroglia; Gabi Stamate la ALERT studio; Catalog Ştefan Bertalan