Jurnal vizual – Ion Bogdan Lefter

Valeriu Mladin desenează şi pictează un actor, adică pe noi toţi

Valeriu Mladin (n. 1958, la Lipova, lîngă Arad, absolvent al Liceului de arte plastice din Timişoara, cu studii de design la Institutul din Cluj, bucureştenizat din anii ’90) e poate cel mai realist realist al picturii româneşti din ultimele decenii, mai realist decît mai-junii combatanţi ai „noului realism”/ „nou figurativism” promovat cu succes în postcomunism, cu aere de mare-descoperire-mare (şi-am putea continua rostogolirea repetitivă – dar deloc tautologică! – a terminologiei amintind şi propunerea conceptuală a grupului 2META, Maria Manolescu & Romelo Pervolovici: „realism after realism”/ „realism după realism” sau, în frazare mai nuanţată, „realismul de după realism”…). Precursor imediat al tuturor emulilor săi involuntari, Mladin şi-a etalat de cîteva decenii capacitatea uimitoare de „copiere” a lumii, cu perfectă „fidelitate”, cvasi-fotografică. Detaliu semnificativ: pictor şi grafician, el predă la Universitatea Naţională de Arte din Bucureşti la Departamentul… Foto-Video-Procesare computerizată a imaginii, deci într-un ambient care-l obligă să reflecteze continuu la raporturile dintre diversele tipuri de „reprezentări” ale realităţii, de la simplele cópii (dacă simple ar fi!) la prelucrările din ce în ce mai îndepărtate de figurativul strict. Însă „fotograficul” Mladin deţine o secretă reţetă proprie, graţie căreia i-au ieşit mereu din creion şi din pensulă „instantanee”, ambianţe, portrete, siluete animaliere ca „rupte din viaţă” şi totuşi foarte personale, imediat recognoscibile. Ceea ce-l va fi şi determinat să divagheze, să gliseze cînd spre reveria fantastă, în cadre post-„metafizice”, post-de-Chirico, dar şi spre şarja caricaturală, dusă pînă la satira din cunoscutul său ciclu al politicianismelor cu capete de jivine. A revenit – însă – mereu la punctul zero, de echilibru identitar, al realismului-realism, în portrete anonime şi de vedete, pînă la – notorietate maximă! – figura „celui mai puternic om de pe planetă”, preşedintele Americii, pictat pe cînd el se numea Barack Obama, excepţional şi ca prim titular de culoare al funcţiei.

Acum, Valeriu Mladin şi-a ales alt „model”: pe regretatul Şerban Ionescu (1950-2012), faimos din tinereţe pentru interpretarea rolului titular din Blestemul pămîntului, blestemul iubirii, ecranizarea, regizată de Mircea Mureşan, a lui Ion, romanul lui Liviu Rebreanu, cu o carieră prodigioasă şi-n teatru, şi-n cinematografie. Apropiat al cuplului de actori Magda Catone-Şerban Ionescu, Mladin l-a pictat şi l-a desenat pe acesta din urmă într-un ciclu portretistic din care a expus primele tablouri în 2017, cînd s-au împlinit 5 ani de la plecarea prietenului, într-un eveniment evocator de la Muzeul Naţional al Literaturii Române, apoi în septembrie 2018, la Sala Dalles, în cadrul unui mini-festival de teatru şi film consacrat actorului. După completarea seriei pînă la un total de 4 picturi mari şi 13 desene mai mici, dar toate la scară de peste 1/1, proiectul a fost itinerat, la trecerea din 2018 în 2019, în noiembrie-decembrie-ianuarie, într-o „caravană” In memoriam Şerban Ionescu, în trei teatre pe ale căror scene a jucat mult, şi anume la Comedie, în holul mare, unde au putut fi amplasate doar tablourile, la Odeon, unde şi-au găsit locul, în foaierul Sălii Studio, toate 4 plus 13 lucrări, şi la Naţional, pe peretele lateral al Sălii Media şi pe un stativ, în alinieri de 4 plus 12 imagini (vernisajele: 24 noiembrie, 16 decembrie, 9 ianuarie).

Cu o singură excepţie, a picturii cu cele mai mari dimensiuni din ciclu, care-l înfăţişează pe actor în Ion, Mladin i-a reluat figura, cap şi gît, fără ca-n cadru să intre tot bustul, într-o multitudine de postúri faciale, alese din roluri şi de la vîrste diferite. Sînt prim-planuri fără fundaluri realiste, proiectate pe suprafeţe din uleiuri întunecate, indistincte, sau, în cazul desenelor, pe albul cartoanelor lăsate aşa, ca-n Bestiariul său politic, doar cu stropi de tuş risipiţi ici şi colo, poate drept „picurări” din „scurgerea timpului”, inclusiv în reluarea grafică a lui Ion. Pictat, el avea în spate cîmpie şi cer, dar nici acolo contururile nu erau clare, se pierdeau în culorile de incendiu cufundat progresiv în beznă, la apus de soare, în atmosferă sumbră, îngroşată aşa-zicînd „expresionist” (şi tabloul, şi desenul fiind singurele pe lat din serie).

Decupat astfel din fluxul cotidian, faciesul în rulaj de stop-cadre, cu trăsături puternic conturate şi cu privire scormonitoare, devine imagine simbolic-reprezentativă a chipului uman, în gama sa variată de expresii, neutre, tensionate sau rîzînde. Au – pînă la urmă – o anumită brutalitate toate, aşa cum se succed, hipertrofiate, în faţa noastră, „faţă-n faţă”, într-o confruntare neliniştitoare, pe care, ajunşi „în faţa” lucrărilor lui Mladin, n-o mai putem evita. Îl revedem pe cunoscutul actor dispărut, dar ne privim şi pe noi înşine, ca-ntr-o oglindă care ne cataloghează cu severitate trăirile, reamintindu-ne că… asta-i tot, că existenţa fiecăruia dintre noi nu e decît reluarea unui traseu de experienţe-tip, cu final inexorabil…

Text apărut (print) în revista Reporter global

(franciză The Economist),

Nr. 34, 15-21 februarie 2019

(fragment)