Raniţe prelucrate & ceramici de tot felul

Jurnal vizual Ion Bogdan Lefter

Raniţe-„eroi”

În micuţa Galerie Foişor, cu o singură cameră pătrată, sub terasa către care urcă scara monumentală de acces la etajul Palatului Mogoşoaia, Mihai Rusen (n. 1975) propune proiectul Eroi ready-made, gîndit şi amplasat cu sprijinul curatoarei Ana Petrovici-Popescu.

Sculptorul, care a mai „comis” obiectualisme, recontextualizări şi prelucrări de „gata făcute”, îşi valorifică de astă-dată nostalgia după articolele „cazone” din vremuri trecute. Fiu de ofiţer de carieră, el însuşi cu un aer de cadet vînjos al marinei americane, îi place să răscolească prin talciocuri şi prin magazinele de „antichităţi”, nu în ultimul rînd prin cele de uniforme şi alte „efecte” soldăţeşti, afacere despre care le explică vizitatorilor săi că prosperă pe seama tot mai numeroasei clientele de amatori de îmbrăcăminte şic-milităroasă. Pe de altă parte, cu asemenea sensibilităţi, nu se putea să nu rezoneze la tema glorioasă a Centenarului 1918-2018, socotit de la finalul primului război mondial, în care ai noştri au luptat eroic, cu armele în mîini şi raniţele pe spate sau pe şolduri.

Drept care iată cele două teme împletite în expoziţia cea nouă: Eroi ready-made, adică soldaţii de-acum o sută de ani şi sacii lor atîrnaţi de gît, cu muniţie de schimb, mici provizii de mîncare şi apă, alte mărunţişuri de mare folos pe front, în tranşee, pentru infanteriştii care-au dus greul primului război. Mihai Rusen a colecţionat o gamă uimitor de diversă de raniţe „de epocă” şi le-a tratat în fel şi chip: pe unele le-a vopsit, de pildă în alb, pe cîteva le-a fixat pe plăci de lemn sau pe structuri metalice, parte dintre ele le-a umplut cu ce s-a găsit şi le-a adăugat încărcături stilizate, de el manufacturate, pe altele le-a descusut şi le-a întins în plan, ca pe nişte epure suprapuse într-o compoziţie aproape florală, şi i-au mai rămas şi pentru urcuşul pieptiş pe-o scară metalică proptită spectaculos pe faţada Palatului, de parcă „eroii” din care-au mai rămas doar săculeţii cu gloanţe şi merinde ar ataca meterezele terasei înainte-pomenite, urcînd, luptînd, sus, sus, la parapete! Înăuntru, pe-un perete – o menghină din cele folosite şi în regia de afară, şi în fixarea altor raniţe din săliţa expoziţiei: unealta sculptorului-meşteşugar, ca o discretă „semnătură”. Iar într-un colţ, suspendat la cota cea mai înaltă – un săculeţ alb integral, angelic, poate că în semn de omagiu adus sufletelor pure pierdute în război, în istorie, în trecutul după care am urmat noi, înainte de a ne integra lui.

O subtilă, emoţionantă, pe deasupra şi jucăuşă epopee a raniţelor investite cu misiuni de luptă metonimice: fără să fie propriu-zis antropomorfizate, ele sînt chiar ei, „eroii” care le-au purtat! Cu alte cuvinte, nu e vorba doar de „ready-made”-uri, căci Mihai Rusen se raportează în felul său la obiecte, le salvează şi le refoloseşte, cu intervenţii proprii, transformîndu-le în personaje ale naraţiunilor sale sculpturale. Titlul proiectului se cuvine – aşadar – citit şi ca disimulare modestă a… mult mai mult…

Ceramică de Cluj şi de pretutindeni

Am promis că voi reveni cu o prezentare a celei de-a treia expoziţii vernisate recent la Mogoşoaia, pe 1 septembrie: un mic „rezumat” al Bienalei de ceramică de la Cluj.

La Universitatea de Artă şi Design din oraşul de pe Someş există de multă vreme o Secţie de Ceramică. În ultima jumătate de secol s-a constituit acolo o veritabilă „şcoală” zonală de specialitate, animată de Eugenia Pop (1945-2012) şi apoi de tot mai numeroşi colegi şi continuatori, între care reputaţii artişti din grupul care organizează, din 2013, Bienala, şi anume Arina şi Cornel Ailincăi, Gavril Zmicală, Marius Georgescu şi foarte tînărul, dar deja hiperactivul Vasi Hîrdo, fără să-i uităm pe admirabilii Valeriu Semenescu, Titu Toncian, Lucia Lobonţ şi încă alţii. Expun cu toţii, adeseori, şi în Bucureşti, în personale sau în colective, mai ales de cînd, de la sfîrşitul lui 2011, micuţa Galerie Galateea de pe Calea Victoriei s-a relansat ca spaţiu dedicat ceramicii, ulterior adăugîndu-se încăperea pe jumătate îngropată în pămînt a Gheţăriei din incinta Palatului Mogoşoaia, cu profil extins şi asupra sticlăriei.

„Rezumatul” celor trei ediţii de pînă acum ale Bienalei de ceramică de la Cluj, din 2013, 2015 şi 2017, adus la Mogoşoaia, în Gheţărie şi în Cuhnie, nu e – însă – „localist”, dimpotrivă. Prin acolada sa bogat experimentalistă, genul evolează oricum în direcţii foarte libere, mai deloc „specifiste”. Cît priveşte Bienala, ea e complet deschisă, internaţională şi internaţionalistă. În urma anunţurilor lansate de organizatori se primesc propuneri de participare, se jurizează şi sînt expuse lucrări de pe toate continentele. Mulţi dintre artiştii străini, pentru care transportul unor obiecte în principiu fragile e destul de complicat, îşi donează contribuţiile, încît s-a constituit o colecţie a Bienalei, care poate fi şi el (re)expus, de pildă într-un an intermediar, cum e 2018, între ediţiile obişnuite. Din acest fond de lucrări provin piesele prezentate la Mogoşoaia, împreună cu cele solicitate expres românilor care s-au numărat printre laureaţii reuniunilor clujene.

Diverse, ingenioase, delicate de multe ori, mizînd şi pe concreteţile materialelor arse, şlefuite, asamblate, şi pe semnificaţiile simbolice ori metaforice sugerate de formele efective sau doar de titluri, lucrările se aşează spectaculos în cele două mini-galerii cu aer medieval, cu bolţi şi cu pereţi de cărămidă roşie. Nu insist asupra străinilor, mai europeni sau mai „exotici”, prezenţi cu cîte un exponat, fără să le putem cunoaşte căutările mai largi. Îi trec rapid în revistă pe ai noştri.

Cuhnia e dominată de o Pernă a Cristinei Bolborea aşezată în zona centrală a vechiului cuptor de gătit al Palatului, de fapt un ansamblu aşezat sub generic categorial, compus din piesete de dimensiuni descrescătoare, de parcă s-ar fi extras una dintr-alta ca păpuşelele de tip Matrioşka. Expresive, risipite pe un pat de fîn adevărat, pernele şi pernuţele nu sînt neapărat „adormitoare”: de culoare kaki-maroniu, ele au un aer de campanie, de „instalaţie” într-o şură ivită-n calea soldaţilor porniţi în recunoaştere. Tot în Cuhnie – un Pămînt propriu (My Own Earth – toate titlurile fiind în englezeşte, cu argumentul participărilor internaţionale) al Ilenei Crăciun, din seriile sale de Memorii circulare, planete care-şi lasă la vedere comnpoziţia din foiţe suprapuse.

În Gheţărie – alţi 5 compatrioţi. Lucia Lobonţ participă cu 3 dintre cilindrii săi de porţelan pictaţi ca-n basme, din ciclul Colecţia de poveşti, cu simpaticele toarte-peşti deasupra. Un Modul cu aspect celular, din ceramică ne oferă, în tonalitate crem, Vasile Cătărău. Maro închis, altfel arsă, e Entitatea lui Andrei Alupoaie, de aspect geologic, intens striată. Un Relicvariu delicat, înălţat pe o tijă subţire, semnează Andrei Florian. Din nou în abstract, Nicolae Moldovan contribuie cu un Punct de sprijin, din căutările sale pe bază de îmbinări de volume nu neapărat de proporţii mari, dar cu aer de masivitate şlefuită. Iar Vlad Basarab face pandant Pernei/ pernelor Cristinei Bolborea din Cuhnie, ocupînd în Gheţărie o zonă de colţ cu un ansamblu scenografic compus din cărţi ale sale ceramice, arse în cuptor şi totodată cu aspect ars, cu colţuri răsucite şi coperţi îndoite, salvate dintr-o Bibliotecă din Alexandria ori din altele incendiate, sub titlul Arheologia memoriei, recurent în cercetările sale din ultimii ani.

Trebuie să fi fost de-un polimorfism luxuriant Bienalele clujene dacă aşa se-nfăţişează „rezumatul”!