Jurnal vizual – Ion Bogdan Lefter

De ani buni, la Palatul Mogoşoaia se vernisează, cam la o lună-două, mai multe expoziţii deodată. Distanţa din Centrul Capitalei nu e mare, dar trebuie să ieşi – totuşi – cîţiva kilometri în „zona metropolitană”, pînă-n satul cochet de astăzi, cu cartiere întregi de vile noi ale bucureştenilor şi cu zone de agrement în jurul lacului. Obiceiul deschiderilor cvasi-simultane, şi anume în weekend-uri, a apărut ca o consecinţă a situării faţă de oraş: sîmbăta sau duminica e mai uşor să-ţi programezi un asemenea drum, nu foarte la îndemînă de luni pînă vineri. Merită! Proiectul pe termen lung al criticului şi istoricului de artă Doina Mândru a transformat după anul 2000 Palatul şi spaţiile adiacente într-un veritabil centru cultural, gestionat apoi, pe aceeaşi linie, de mai tînăra sa colegă Mădălina Mirea. Se organizează aici şi concerte, spectacole de teatru, alte evenimente culturale. Componenta de arte vizuale, cea mai consistentă, are dinamism şi o deschidere fermă către experienţele novatoare. Rapoartele de etapă, cu cele mai recente lucrări ale expozanţilor, însoţesc bilanţuri de carieră de tipul „retrospectivelor”. Artişti dintre cei mai valoroşi sînt doritori să vină într-un loc atît de minunat, încît majoritatea propunerilor sînt de excelent nivel.

Sîmbătă 1 septembrie – Ingo Glass şi Jovián György, Mihai Rusen şi o prezentare a Bienalei de ceramică de la Cluj.

Complementarităţi „constructiv”-„distructive”

În spaţiul principal de expunere, în sălile generoase de la parterul Palatului, Maria Zintz, curatoare, critic şi istoric de artă din Oradea, a alăturat doi artişti originari din România, cu importante cariere internaţionale: unul şvab bănăţean, timişorean (n. 1941), Ingo Glass, absolvent al Institutului de Arte Plastice „Ion Andreescu” din Cluj, trăitor în Germania, la München, celălalt maghiar ardelean din Şimleul Silvaniei (n. 1951), Jovián György, cu studii la Institutul de Arte Plastice „Nicolae Grigorescu” din Bucureşti, stabilit în Ungaria, la Budapesta.

Nu doar identităţile etno-geografice similare, de „minoritari” ai noştri strămutaţi în patriile lingvistice, justifică alăturarea, ci şi „simetria” căutărilor lor, prinsă în titlul expoziţiei, CONSTRUCTIV/ DISTRUCTIV, şi în inscripţionarea de pe afiş, unde doar primele litere ale celor două generice diferă, restul, …STRUCTIV, fiind comun.

Faimos pentru combinaţiile sale geometrizante şi „concretiste”, Ingo Glass prelungeşte în zilele noastre „constructivismul” abstract al unor Malevich sau Mondriaan, trecut prin abstracţionismele unor Kandinsky sau Klee. Sculptor, deci tridimensional, bănăţeanul bavarez nu se îndepărtează prea mult – totuşi – de monoplanitatea picturii, de unde filiera înaintaşilor: decupează figurile perfecte, cercul, triunghiul echilateral şi pătratul, din foi de material plastic subţiri, aproape ca nişte „pînze”, în culorile de bază ale spectrului, imaginînd combinaţii, permutări, întrepătrunderi, pînă la urmă „în spaţiu”, căci plăcile se sprijină unele pe celalte, de obicei cîte două, în noi şi noi asamblaje iscate de frenezia rece a rulării mereu aceloraşi forme. Titluri interesante, care devoalează tensiunile încremenite în contururile geometrice, precum Naşterea & iluzia pătratului, sau revendică ascendenţe printr-un Omagiu lui Malevich, printr-o Poartă Bauhaus ori – în cu totul alt „plan” (dacă tot pun aceste obiecte probleme de bi- şi tridimensionalitate) – printr-o goetheană Mehr Licht, indicatoare a unei aspiraţii către o luminozitate – aş zice – şi ea abstractă, fără contextul concret-tragic al extincţiei din finalul lui Faust. Ingo Glass e un cerebral solar, concentrat asupra cercurilor-triunghiurilor-pătratelor sale definitorii.

La polul opus „constructivului”, pictorul Jovián György e un „distructiv” şi – totodată – un visceral, un spirit traumatic, un selenar contorsionat. Pînzele sale, de mari dimensiuni, supraîncărcate, în tonuri închise, apăsătoare, înfăţişează Demolări (titlu recurent): mormane de molozuri, încîlceli de structuri metalice după colaps, destructurări, „deconstrucţii”. Deşi lasă la vedere sfărîmăturile unei realităţi măcar în parte recognoscibile, tablourile alunecă – şi ele – înspre aproape-nonfigurativismul unei apocalipse uniformizatoare, „creatoare” de conglomerate reziduale repetitive, fără şanse de resuscitare. Condiţiei umane (aşa se intitulează o lucrare: Conditio humana) i se anunţă verdictul sumbru al distrugerii, al imploziei. La fel arată şi un Tokyo. Tranzit, megalopolis „tentacular”, imagine a civilizaţiei contemporane sufocante. Mesajul cam defetist, din categoria „sămănătorismelor” ostile universului urban „decadent”, e salvat de expresivitatea învălmăşelilor pe care Jovián le va fi pictînd îndîrjit, în aşteptarea catastrofei iminente sau – poate – convins că ea s-a şi produs.

Interesant proiect curatorial, revelator de complementarităţi „constructiv”-„distructive”…

 

Secvenţe apărute (print) în revista Reporter global

(franciză The Economist),

Nr. 14, 7-13 septembrie 2018