Q&A Marius Leonte – 100 de artiști contemporani români

Ce îți ocupă cel mai mult timp în momentul de față?
Tot timpul, aș zice, îmi este ocupat de proiectele Instalart și concomitent de sculpturile mele. Aș fi spus și de familia mea, dar ea primește firimituri. 

Visez să înființez un parc de artă contemporană. Lucrez la asta de cinci ani. Un fel de Măgură anilor 2020. Și sper că anul acesta să pun pe pământ ediția 1. Invit artiști vizuali importanți.

În același timp, tot cu Instalart derulez un proiect de artă contemporană cu invitați designeri și arhitecți dar nu numai. Anul acesta se află la ediția a cincea. Proiectul a început în perioada Romanian Design Week la București și în toamna aceasta va putea fi văzut la Iași, Cluj și Timișoara.

Cum spuneam, în același timp mai îmi pun în operă și schițele, gândurile. Și în același timp gândesc, simt și fac alte schițe.

Ce rol are locul în care lucrezi?
Niciunul.

Unde ai vrea să expui în viitor?
Am fost tentat să spun că oriunde. Nu mă interesează locuri instituționalizate. Muzee, galerii…

Cel mai mult mă interesează strada. Asta nu pentru a satisface nevoia comunităților de a consuma artă ci pentru a-mi vedea lucrările în raport cu arhitectura locului. Nu mă interesează nici „implementarea” lor. Nu e treaba mea asta. Sunt satisfăcut să le văd doar în context. După aceea, accept orice. Nu mai sunt ale mele… Bineînțeles că aș vrea și niște bani, dar nu îmi doresc „cotă”.

Am într-adevăr un vis. De fapt două. Mi-ar plăcea să expun pe malul Atlanticului în două locuri minunate pe Pământ. Unul e coastă Atlanticului în apropiere de Bilbao. Și al doilea e mirificul loc creat de Atlantic prin fluxul și refluxul apei în mii și mii de ani, Dune du Pilat. Nu aș descrie aici acest loc. E deajuns să „bați” pe Google cuvintele astea și să-ți dorești să fii acolo. Dacă mi-aș vedea lucrările pe imensa dună de nisip aș fi fericit. În dialog cu cerul, pământul și apa. Publicul? Cine dorește să interacționeze, n-are decât să meargă acolo. Mi-ar mulțumi după aceea!

Cu cine ai vrea să expui?
Alături de artiști foarte tineri. Dar mi-ar plăcea să fiu invitat.

Cu ce îți stimulezi creativitatea?
Nu stimulez cu nimic. Sunt stimulat continuu de viață, de oamenii cu care interacționez. De prezent. De amintirile mele. De visele mele.

Există o relație între arta ta și resurse financiare?
E o întrebare retorică. Viață însăși are o reletie strânsă cu resursele financiare. Și faptul că scriu aceste rânduri are un cost.

Prețul pentru că fac artă este imens. Nu mă plâng, doar anunț. Un artist, pentru a-și pune gândurile „în operă”, trebuie să muncească dublu în comparație cu ceilalți oameni. În primul rând el nu pune pixul pe masă la ora 18,00 ca toți ceilalți. Nu-și poate lăsa un gând neterminat, un sentiment sau o idee… În plus facturile cotidianului vin la dată fixă.

Așadar ești obligat să ai două vieți. Una de worker – trebuie să faci orice ca să supraviețuiești pentru că nu poți miza pe rezultate financiare generate de sentimentele, gândurile sau ideile tale. Cealaltă de artist, adică un om liber să observe, să gândească să simtă și să traducă vizual  pentru el sau publicul mai mult sau mai puțin avizat care îl urmărește sau nu.

Nu vorbesc aici despre artiștii „consacrati”. Adică aceia folosiți de piața de artă ca monedă de schimb. Aceia au alte probleme.

Eu nu mi-am dorit niciodată (deși m-am bucurat să se întâmple) să fiu un artist care „vinde”. Nu înțeleg cuvântul cotă și nici nu vreau să știu ce este aceasta. Dacă cineva este interesat de lucrarea mea (adică dacă ar vrea să o cumpere) o evaluez astfel încât omul interesat să o poată cumpără și eu să o vând. Din școală mi-am asumat și mi-am luat în serios rolul de auto-manager.

Fac eforturi pentru a rămâne pe linia de plutire. Dar nu fac niciun efort și nici nu mă interesează să intru în piață de artă (eventual să îi vând pe alții – mă gândesc să înființez o galerie) și nici să fiu prezentat de instituții, oricare ar fi ele. Asta pentru că planul meu de viață este să fiu liber. Scuze. Nimeni nu este liber. Am vrut să spun că planul meu de viață este să fac ce vreau eu.

Ce păstrezi din ce creezi? Care sunt criteriile de selecție?
Păstrez totul. Chiar dacă intervin uneori în timp asupra lucrărilor mele.

Sculptura… este mai grea. Costă mult și nu poți să faci „eboșe” cu 3 tone de fier. Desenezi, machetezi stabilești ce trebuie modificat… Când ajung la dimensiunea pe care mi-am propus-o mai îmi spune și lucrarea ce vrea ea, și gata. Cum să renunț la orice iese din mine și interacționează apoi cu exteriorul? Desene, schițe… La fel, toate sunt eu.

Care consideri că este cel mai provocator lucru în arta ta?
Nu îmi propun să provoc. Sculptura mea este o poveste, poate o poezie, o întâlnire, o amintire, un vis. Poate limbajul pe care l-am ales să fie provocator. Deși el este foarte simplu. Forme, volume mai mult sau mai puțin antropomorfe aflate într-o anumită relație. Sau dacă sunt singure, au o atitudine, acționează sau pur și simplu stau.

Nu mă gândesc nicio clipă la cum va fi percepută sculptura mea. Am însă în minte cum aș vrea să fie percepută.

Când interacționezi cu lucrările mele aș vrea să nu ai prejudecăți. De exemplu să-ți imaginezi că vii din altă galaxie, din alt univers dacă se poate, să nu știi ce e acela oțel, să nu știi ce înseamnă culoare, să nu știi nimic despre oameni despre conexiunile lor. Să privești, să interacționezi și să regăsești  apoi elemente din compoziția mea în jurul tău. Asta, bineînțeles, după ce înțelegi ce e omul și ce vrea el….  Bineînțeles că asta nu se întâmplă niciodată. Concluzia este că lucrez pentru mine. Și că eu sunt provocatul.

Care sunt cele trei cuvinte, care te caracterizează cel mai bine?
Emoție, instabilitate, încet. 

Cea mai placută descoperire?
Arta.

Care este cea mai de preț posesiune a ta?
Din nou, întrebare retorică.

Bineînțeles că sculpturile mele; arta, este singura mea posesiune. Am concentrat acolo și voi concentra cât timp voi trăi tot ce am eu mai important (atenție – tot ce am eu mai important – nu e posesiune): prieteni, oameni întâlniți pentru o clipă, „dragostele mele”, mama, tata, copiii, eu, ea, el… Sculpturile mele conțin în primul rând trăirile mele. Sunt un fel de jurnal.

Și atunci când ele ființează pe undeva… pe stradă, în curtea omului, ele sunt tot ale mele. Si vor fi întodeauna. Asta mă face fericit oricât de greu mi-ar fi.

Care este cea mai mare extravaganță a ta?
Luxul este extravaganța mea. Conduc o mașină pe care nu mi-o permit, am o soție pe care nu mi-o permit, am copilași pe care nu mi-i permit, cheltuiesc mai mult decât produc… ca tot românu’

Adevarata mea extravaganță este că sunt rupt de foame, plin de datorii, sunt bătrân, neasigurat, în niciun fel, și eu fac artă… Dar nu pot altfel.

Cea mai frumoasa amintire?
Tot ce este amintire. Mi-aș dori să retrăiesc tot ce am trăit. A fost minunat, indiferent cât de greu. Tot ce am trăit până ieri a fost minunat…