abstract @ Focsani

GESTUALISMUL FĂRĂ DE SFÂRŞIT

Motto: „Cu cât mai liber, cu atât mai aproape de absolut” (Corneliu Vasilescu)

A scrie despre gestualism, în particular, despre abstracţionism, în general, pentru un spirit „figurativ” ca al subsemnatei, e o adevărată provocare. O invitaţie la introspecţie şi o incursiune în lumea cu graniţe atât de mişcătoare a picturii abstracte. O lume imprevizibilă, sub semnul inefabilului, imposibil de descris, greu de prins în cuvinte, cu atât mai puţin în şabloanele de limbaj ale criticii de artă.
Invocând-o şi, totdată, punându-mă sub semnul neîngrăditei libertăţi a fiinţei creatoare, la care face adesea referire Corneliu Vasilescu, acest „păstor” al mişcării gestualiste din România, îmi voi permite la rându-mi o eliberare din chingile adesea stânjenitoare ale unei exprimări de strictă specialitate.
Aşa cum dificil de construit este comentariul criticului literar pus în situaţia de a scrie despre poezie, la fel de problematică, pentru criticul de artă onest se dovedeşte a fi incursiunea în universul picturii abstract-gestualiste. Iar paralelismul nu mi se pare exagerat, fiindcă văd arta abstractă, extinzând, desigur, aria de cuprindere intelectuală, asimilabilă poeziei. O poezie vizuală, ce se foloseşte, în locul cuvintelor, de magma în plină mişcare şi forţă a pastei de culoare, de linia trasata pe traiectoria unei trăiri proprii, unice, mereu surprinzătoare, raportate la gestul creator, de orice tehnică, fie clasică, fie (post)modernă. Iar combustibilul ce pune în mişcare motorul acţiunii gestualiste (căci nu degeaba ea poartă în limba engleză numele de „action painting”) nu poate fi altul decât sufletul acelui plastician capabil să se dezrobească de toate imperativele recognoscibilului, de orice constrângere, de orice prejudecată sau curent (re)venit la modă.
Cu o cuvenită reverenţă criticului de artă Corneliu Antim, iniţiatorul , în urmă cu fix un deceniu, al unui proiect curatorial generos, intitulat „Perpetuum gestual”, finalizat într-o expoziţie de mare anvergură, unde se regăseau nume sonore ale picturii gestualiste româneşti, îmi asum astăzi misiunea de a comenta o nouă tentativă curatorială cu temă similară, de data acesta aparţinând pictorului focşănean Liviu Nedelcu. Datorită iniţiativei sale, în deplină consonanţă cu gândul lui Corneliu Vasilescu şi al lui Corneliu Antim, o parte dintre gestualiştii contemporani au ocazia să-şi alăture pe simeze, într-un spectacol vizual deloc conformist, formele particulare ale libertăţii lor de expresie şi ale viziunilor artistice.
Corneliu Vasilescu (Bucureşti), Gheorghe Dican (Râmnicu Vâlcea), Miron Duca (Bistriţa Năsăud), Adrian Chira (Târgu Mureş), Maria Balea (Arad), Liviu Nedelcu (Focşani), Sorina Ţibacov (Alba Iulia) şi Aurel Cojan (stabilit la Paris până la sfârşitul vieţii) sunt protagoniştii noii expoziţii gestualiste de la Galeriile de Artă din Focşani. Patru dintre ei (Adrian Chira, Gheorghe Dican, Miron Duca şi Corneliu Vasilescu) erau prezenţi pe simeze şi acum zece ani, în cadrul expoziţiei curatoriate de Corneliu Antim. Venirea altor patru pictori gestualişti, dintr-o pleiadă de alţi contemporani cu preocupări similare, lângă cei deja evocaţi, devine cea mai bună dovadă a continuităţii unui curent mai degrabă de gândire şi acţiune, decât a unui curent artistic propriu-zis.
„Diagnosticul” ce s-ar putea pune fiecăruia dintre cei opt protagonişti este desigur acela de neîncadrabil în vreun clişeu vizual. Dincolo de libertatea de expresie şi de refuzul cvasigeneralizat faţă de reprezentarea figurativă, pictorii gestuali nu mai au altceva în comun. Fiecare dintre ei, însă, se distinge de orice posibil grup gestual prin uşor de recunoscut trăsături stilistice şi, evident, prin abordarea unei tehnici unice ori a tehnicilor mixte.
Corneliu Vasilescu este un constructor de imagine în adevăratul sens al cuvântului. Nici o tuşă de culoare nu scapă unui control atent, în pofida sentimentului că priveşti compoziţii de mare spontaneitate. Artistul e un maestru incontestabil al asocierilor cromatice şi al alternanţelor static/dinamic, un fel de emblemă vie a puterii picturii gestuale de a se autogenera.
Liviu Nedelcu rămâne gestualist chiar şi când abordează motive figurative. Nota generală a lucrărilor sale este prospeţimea, un fel de aer pur, rarefiat ce cheamă discret asocierea liniilor şi a petelor de culoare în compoziţii de reală forţă vizuală. Adeseori, nevăzutul lumii de dicolo de lume îşi face simţită prezenţa în lucrările pe care le semnează.
Miron Duca se raportează la universul vizibil în chip evident, dar extrage din el, cu o mare rigurozitate a selecţiei, motivele care-l fac să vibreze, apoi dematerializaează aceste motive, le esenţializează, lăsându-le uneori vag recognoscibile, alteori reducându-le la o sugestie fină.
Gheorghe Dican, artistul care până nu demult îşi făcuse din gestualism un crez, s-a lăsat cucerit treptat de natură, a început să primească sugestiile poetice ale acesteia, astfel încât astăzi, putem uşor remarca tranziţia spre o nouă etapă de creaţie unde tuşa spontană trimite spre materia organizată în forme din universul vizibil.
Sorina Ţibacov, o artistă de reală complexitate, cu un amplu registru de preocupări, abordează un gestualism frust, gândit ca mase de culoare suprapuse, sugerând un fel de moment zero, de dinaintea expansiunii unui univers iluminat din interior de o forţă creatoare atotputernică.
Maria Balea face într-un anume fel notă discordantă în actuala asociere de pictori abstracâi, însă doar la nivelul abordării cromatice, căci este, fără îndoială, o gestualistă pur sânge. Compoziţiile ei sunt mai reţinute în abordarea frenetică a culorii, folosindu-se de puterea de sugestie a tonurilor de gri şi a griurilor colorate.
Adrian Chira, cu ale sale compoziţii ce mă fac să gândesc că există şi un minimalism gestualist, pare a fi spiritul cel mai ludic din această grupare. Spontaneitate, bucurie a asocierilor pure, un joc plin de candoare cu petele de culoare şi cu lumina descătuşează chiar şi receptarea de orice prejudecată.
Aurel Cojan a privit infinitatea de forme a lumii cu reală bucurie, dar nu s-a luat niciodată la întrecere cu natura. A interpretat-o în acord cu o viziune unică, s-a confruntat cu inefabilul şi ne-a dăruit compoziţii exuberante, dinamice asemenea unei materii aflată în plin proces de agregare, sub imperiul principiului generator de viaţă.
După un deceniu scurs de la memorabila expoziţie „Perpetuum gestual”, opt pictori atinşi de aripa diafană a gestualismului, artişti din şapte oraşe ale României, lângă care un mare şi nedreptăţit pictor, plecat mai întâi din ţara natală, apoi, mai de curând, la o venerabilă vârstă, din această viaţă, Aurel Cojan, ne invită să devenim, prin actul receptării, la scrierea unui nou capitol al artei gestuale din România.

text Luiza BARCAN