Este semnificativ şi interesant faptul că de la începutul anului se discută despre artă. Tot mai mult şi uneori consistent. Sunt dezbateri care merită audiate pentru că reprezintă definiri, conştientizări şi încercări de încadrare a fenomenului artistic contemporan.
Am urmărit recent mai multe dezbateri care problematizau spectacolul contemporaneităţii artistice, între care trei mi-au atras în mod special atenţia: “Jos din turnul de fildeş, înapoi de pe metereze” (21 februarie, CNDB), “Despre revista ARTA şi despre arta românească de azi” (22 februarie, Club Control) şi “Ce valoare mai are arta” (9 martie, Teatrul Nottara).
Dezbaterea de la CNDB, dintre Gianina Cărbunariu, Manuel Pelmuş şi David Schwartz a adus în discuţie problema lipsei militantismului în artă şi o dezirabilă funcţie socială a demersului artistic. Coerent articulată, dezbaterea s-a purtat într-un acord inedit cu publicul, în jurul încercării de-a găsi semnificaţiile artei angajate. Exemplele aduse au fost în special din lumea teatrului comunitar, însă discursul poate fi cu uşurinţă adaptat şi artelor plastice. Tocmai pentru că trăim un moment în care raportul dintre artă şi societate este aproape nul acest gen de problematizări ajută la o articulare lucidă a unora dintre lipsurile fenomenului contemporan.
A doua zi, invitaţii Cafenelei Critice, Petru Lucaci şi Magda Cârneci au ridicat problema nevoii criticii de artă. Primul număr al revistei Arta, apărut după zece ani de absenţă vine să acopere un minus resimţit de mulţi în arta contemporană: critica şi teoria. Discuţia a fost lejeră dar a argumentat pertinent rolul criticului în societate, nevoia artei de-a fi explicată. Modelul de succes din alte societăţi confirmă prin existenţa constantă a unui număr mare de reviste de artă această nevoie, iar revista Arta, dacă va reuşi să se susţină şi să menţină un nivel constant poate juca un rol catalizator important în societatea contemporană.
Pe 9 martie clubul Dilema Veche propunea o dezbatere care venea cumva să concluzioneze şi să completeze cele două întâlniri de la sfârşitul lui februarie. Cel puţin aparent. Mihai Oroveanu, Ruxandra Demetrescu, Dan Popescu şi Radu Boroianu au fost invitaţi de Mircea Vasilescu (redactor-şef, Dilema Veche) să discute despre valoarea artei. Întrebarea generală şi foarte relativă din titlu anunţa o discuţie teoretică, în opinia mea, despre sensul artei contemporane. Fiind invitaţi doi reprezentanţi ai sistemului instituţional şi doi comercianţi de artă, discuţia avea potenţialul de-a deveni o dezbatere echilibrată despre valoarea comercială versus celelalte valori artistice. Însă discuţiile de la Nottara, cu excepţia unanimului dezacord privind acea „agresiune a incompetenţei”, deja cunoscută drept „Burghezii din Caracal” a lui Bolborea, din faţa Teatrului Naţional s-a atins vag şi incoerent problema valorilor artei.
Dan Popescu s-a plasat nihilist vizavi de orice subiect deschis, iar apogeul discursului său a fost o afirmaţie de-a dreptul halucinantă: galeristul de la H’Art a afirmat mai mult sau mai puţin tranşant că arta contemporană nu trebuie să se vândă. Până la sfârşitul dezbaterii am sperat că n-am auzit bine, dar ulterior mi-au confirmat şi alţii acest fapt, bizar. Mă întreb acum, dacă Dan Popescu neagă valoarea comercială a artei, de ce din 2002 încearcă să vândă artă? De ce nu s-a ocupat de teorie, de ce nu s-a ocupat de orice altceva în afara comerţului? Că posibilităţi există…. Popescu a conchis acest discurs, referindu-se la asociaţia comercianţilor de artă din România astfel: „Nu vreau să intru în nicio asociaţie care mă primeşte”. Wow.
Alt moment al serii care m-a lăsat fără cuvinte a fost o afirmaţie chiar mai bizară a domnului Radu Boroianu: statul naţiunilor ar rezolva multe dintre problemele existente în lumea artelor. Consider deplasat să te plasezi naţionalist la o problema care implică mai multe etnii de aceeaşi cetăţenie. În spaţiul autohton trăiesc minorităţi etnice ale căror drepturi, garantate constituţional, ar trebui respectate în discursurile publice. Doamna Demetrescu l-a corectat just şi echilibrat pe Radu Boroianu: trebuie să discutăm de un stat al cetăţenilor, nu de un stat al naţiunii!
(va urma)
N.B. Diseară. 10 martie de la ora 20, la Centrul de Introspecţie Vizuală, Dan Perjovschi răspunde întrebărilor lui Manuel Pelmuş.
Sunt mai mirat de comentariul Valentinei Iancu decat am fost,in timpul dezbaterii despre valoarea in arta de la Nottara,cand doamna prof.Ruxandra Demetrescu,prima,mi-a rastalmacit spusele,sunt convins,numai din neatentie.Eram dupa un sir de plangeri justificate ale antevorbitorilor la adresa ineficientei institutiilor publice care ar trebui sa arate o preocupare constanta pentru promovarea artei.Am intervenit cu precizarea ce o cred necesara,ca aceasta carenta este mai mult sau mai putin istorica si am exemplificat prin incapacitatea de intelegere a valorilor autohtone din varii domenii creative,citand examplele savantilor Henri Coanda si Gogu Constantinescu,al lui Constantin Brancusi,ce au fost nevoiti a se valorifica prin parasirea spatiului neprielnic national,in cea mai fasta dintre perioadele istoriei noastre moderne,perioada interbelica.Singura explicatie pentru inapetenta noastra la propriile valori este,prelundu-i pe antecesori celebri ca Radulescu-Motru sau Emil Cioran,neducerea la capat a ideii formarii natiunii si a statului national care mai apoi ar fii urmat sa capete valentele unui stat cetatenesc modern si incrancenarea tribala ce ne bantuie si astazi in toate domeniile in care reactia colectivitatii corecteaza inabilitatea individuala.De aici si pana a ma acuza de joase natinalisme sau impotriviri viscerale la existenta multipla a minoritatilor(numite,stimate doamne profesoare,minoritati nationale,deci referindu-se la o natiune!)este o cale atat de lunga incat am simtit nevoia de a face cuvenita rectificare.Am avut grije sa consult si alti participanti pentru a nu ma fii facut poate vinovat de o proasta sau incompleta comunicare in decursul Serii Dilema si am alaturi de mine pe domnul Mircea Vasiescu,profesor universitar,redactor sef Dilema si moderator al sus numitei dezbateri care a avut amabilitatea sa-mi confirme acuratetea opiniei.Cu aceiasi colegiala apreciere pentru echipa Modernism.ro si pentru Valentina Iancu ce sper ca va avea taria de a-si recunoaste putin grabita critica a ideilor,Radu Boroianu
,Radu Boroianu
Stimate domnule Boroianu,
Din respect pentru dvs. am citat-o aici pe doamna Ruxandra Demetrescu, nu pe Mihai Oroveanu care s-a declarat amuzat de discursul dumneavoastră privind ideea de stat naţional. Voi detalia poziţia mea în alt articol, dar ţin să precizez aici că naţiunea română a demonstrat de-a lungul istoriei cât se poate de violent că naţionalismul este adânc întipîrit în spiritul autohton. Faptul că amintiţi de Cioran sau Rădulescu-Motru, ale căror idei de extremă dreaptă sunt destul de cunoscute, face doar să îmi întărească prima impresie de la conferinţă.
E ultima data cand mai incerc sa va aduc lumina in subiectul neintelegerii dintre noi:faptul ca un stat e populat de catre o natiune ce are in componenta sa si minoritati nationale a fost clarificat odata cu aparitia statelor nationale,ulterior revolutiilor pasoptiste,Evolutia acestora catre modernitatea contemporana aduce cu sine statul cetatenilor,cu meritul corectei si deplinei coagulari.Ori tocmai aceasta evolutie obligatorie o acuzam de nereusita in cazul nostru, cu toate consecintele negative pentru societatea si institutiile romanesti.Faptul ca dumneavoastra,din pacate ,nu singura,scrieti si insistati ca marii nostri filozofi si ganditori Radulescu Motru si Cioran ar fii idelogii extremei drepte si ma alaturati lor,ma face sa regret ca am intrat intr-o polemica ce am imaginat-o cordiala si sa-i pun punct aici!Cu regret,Radu Boroianu