Burghezii din Caracal

Sculptura de for public în București[1] este o absență nejustificată, dar adesea scuzată prin argumentul deja depășit al apariției târzii (1864) a școlii de artă. Statul român își face mea culpa și încearcă să acopere lipsurile printr-o serie de comenzi plătite scump și cu rezultate nefericite (ex: Țeapa lui Ghilduș, Carol I supradimensionat defecându-se pe clădirea BCU). Este interesant că succesiunea apariției monumentelor sculpturale merge din rău în mai rău, acest ritm constant descendent (d.p.d.v. valoric) mă face să cred că va veni momentul în care vom regreta prezența sculpturii în spațiul public.

Cea mai recentă apariție este ansamblul Lumea lui Caragiale/Căruța cu paiațe din fața Teatrului Național. Unicul merit al lucrării lui Ion Bolborea este acela că ascunde fațada nefericită a TNB-ului. Când am criticat posterul uriaș cu Iliescu care ascundea aceeași fațadă, nu m-am gândit la legile lui Murphy, deși viitorul ansamblu era împrăștiat  pe iarbă, în fața hotelului Intercontinental. Cum se prezintă lumea lui Caragiale în viziunea sculptorului Ion Bolborea? O comedie burlescă. O căruță plină cu subnutriți, disproporționați și prost (ne)finisați. Excepțională remarca lui Erwin Kessler din 22: “Dar aici, în faţa Teatrului Naţional, a fost deversat recent un depozit de bronz autointitulat sculptură, un fel de Burghezii din Caracal, realizat de un „artist“ al comenzilor (nu al foamei!), care are în comun cu Rodin doar două litere, în nume.” Bineînțeles că [neo]expresionismul, invocat de alții care nu merită menționați, nu arată în asemenea hal! Iar „tehnicile din renaștere” pe care artistul se laudă că le folosește poate s-au văzut mai bine la transport, în lucrare din păcate nu apar.

Mai dureros decât acest ansamblu ratat, pe care timpul mă va învăța să-l ignor, a fost un text publicat de criticul de artă (sic) Pavel Sușară.  După succesiunea aberantă de dulcegărie de început, pe care după primul paragraf n-am putut s-o urmăresc, m-a izbit o frază din P.S. “Din păcate, această capodoperă a statuarului românesc dintotdeauna, care stă fără complexe alături de ansamblul lui Brâncuşi de la Târgu Jiu, a fost de la început adusă în derizoriu prin ceremonialul comunisto-propagandistic de la inaugurare sau, dacă este mai potrivită formula, de la dezvelire.”[2] Deci. După ce a enumerat valorile naționale menționând numărul mare de statui de care se bucură Eminescu, în ‘dezavantajul’ lui Caragiale, într-un stil specific național-comunismului, domnul Sușară face o comparație între Bolborea și Brâncuși. Și nu o comparație în care termenul comparat, adică Bolborea este desființat, ci ambii artiști sunt plasați într-o forțată și penibilă egalitate. Un principiu al egalității valorice?! Sper că a fost o glumă.

E drept că în România (cel puțin aparent) consumul de cultură lasă de dorit, de aceea orice este permis sau ignorat. Însă aștept să vină un moment în care autoritățile să-și asume o responsabilitate pentru spațiul public în conformitate cu niște valori etice și estetice reale. Nu de naționalism defectuos, dulceag și desuet aveam nevoie la TNB. Ținând cont de dimensiunea argumentativă a spațiului public, încărcătura istorică a locului cere un monument al istoriei recente! Iar de sculptori buni nu ducem lipsă, însă sistemul fanariot al comenzilor publice pare să-i excludă.

Cum același Bolborea a primit altă comandă, subscriu comentariului lucid al domnului profesor Michael Shafir, vizavi de Lumea lui Caragiale: “Nu înțelegeți nimic. E vorba de o lentă pregatire sufletească ca să nu regretăm distrugerea Bucureștiului la viitorul cutremur!”

[2] Textul integral „Răzbunarea lui Caragiale”  se poate citi la notele de pe facebook, pe pagina domnului Pavel Sușară

Mai multe imagini din atelierul lui Ion Bolborea: Caragialiana și de la montarea în fața TNB: Caragialiana – montarea în scenă

Foto: Lucian Muntean