Piesele muzeale pot fi evidențiate prin vechimea lor, prin locul de proveniență, prin materialul și tehnica folosită la realizarea lor și în mod absolut necesar ele sunt inventariate; mult mai puțin le oferim semnificație subiectivă prin atașarea lor de o persoană și de o poveste. Astfel, vă propunem o poveste, un exercițiu de imaginație, în care revenim la vârsta copilăriei și asistăm fascinați la tot ceea ce face bunica, o urmărim cum seamănă cânepa, cum formează mănuși din cânepa culeasă, apoi o usucă și o duce la topit, prilej cu care știm că urmează hârjoana în vale cu copiii de pe ulița din sus sau zilele de joacă afară, în care ne împiedicăm în puzdării și când tot satul vuiește de gura meliței, dar și corvoada zilelor făcutului de țevi, în care ne minunăm cum reușește bunica să ne consoleze drăgăstos cu mâinile ei aspre și muncite de atâta tors.
Propunem ca punct de plecare a înțelegerii acestei expoziții, dialogul dintre creațiile vestimentare ale designerului Dorin Negrău inspirate din îmbrăcămintea ce încă se mai crea în casa copilăriei sale, acum 40-50 de ani și piese din colecția de port a Secției de Etnografie. O parte din piesele muzeale folosite provin din localități învecinate cu Husasău de Tinca al copilăriei lui Dorin Negrău, cu scopul de a ilustra portul popular specific subzonei etnografice Holod, port pe care bunica lui l-a făurit atât pentru ea cât și pentru membrii familiei sale. O altă parte de piese provin din subzona tradițională Roșia-Pietroasa, iar alte două piese dintr-un sat conservator de pe Crișul Repede, situat în apropierea Oradiei.
Printr-un artificiu imaginativ, putem să ne-o reprezentăm pe BUNICA ca fiind creatoarea acestor obiecte sau să ne-o închipuim purtând pe rând aceste costume, în funcție de vârstă, de statutul marital sau social.
Ținuta de sărbătoare pentru fetele nemăritate care mergeau la horă era reprezentată de cămășile tinerești, completate de poalele cu, bogate alesături realizate în rosu ca să le ferească de deochi și să le facă frumoase și atrăgătoare (costumul provine din Sâmbăta, datează din anii 1934-1936). Ne-o închipuim apoi, ca mireasă cu broderiile cusute numai cu fitău alb, cu motive care imitau florile câmpului, prin invocarea apotropaică, pentru sănătatea și fertilitatea noii familii, dar și bunăstarea ei, reflectată prin purtarea scumpului cojoc de Tinca (sau cojoc cu bumbălaci / costumul provine din satul Hodiș și datează din primele două decenii ale secolului XX). O vedem apoi în ipostaza de femeie măritată și de mamă, în ținuta specifică unei zile de sărbătoare de vară, preocupată de sănătatea, norocul și vitalitatea pruncilor ei și prosperitatea familiei, precum și de traiul de zi cu zi, de muncile agricole, de calea vieții cu suișurile și coborâșurile ei (costumul provine din Tinca, datează din anii 1925-1950, iar labreul, cu largă răspândire în Câmpia de Vest este din Borșa, datând cel mai târziu din primul sfert al secolului XX; cămașa cu labreul din Dușești se purta în anii din mijlocul secolului XX). Acestor două costume invocate reflectă generalizarea noilor tehnici de ornamentare – așa numita broderie spartă, care permite reprezentarea în linii curbe a diferitelor motive fitomorfe mai ales, dar și a celor care reprezintă elementele simbolice cum sunt prescura, crucea, pristolnicul și a elementelor decorative ce reprezintă uneltele folosite la muncile gospodărești.
Dar pentru că timpul nu stă pe loc, BUNICA noastră, apropiindu-se de „trecerea în lumea fără dor”, îmbracă acum o „casa trupului” arhetipală, ce este o cămașă lungă, păstrată până pe la mijlocul secolului XX, în portul bătrânesc din partea de munte a zonei, în grupul de sate Roșia-Pietroasa. Mâneca, fiind ornamentată de-a lungul ei, se termină într-o frumoasă și veche broderie pe muchia cutelor, invocă prin decor funcția apotropaică pentru sănătatea ei, senectutea fiind dintre toate „vârstele omului, perioada de maximă sensibilitate fizică și magică care trebuia apărată prin rit, practici, gest, obiect, semn, culoare”. (Maria Bocșe, Țara Bihariei. Arta tradițională românească, 2001, p. 347) Alături de cămașa lungă, portul arhaic este completat de zadia din lână cu trup negru, țesută în patru ițe, prezentând o compoziție ornamentală formată din reprezentarea uneltelor gospodărești și a coarnelor berbecului, pentru protejarea sănătății și a norocului purtătoarei; iar în partea de sus, trupul este apărat de cojocul poenăresc cu câmp ornamental bogat în ciupi și dominat de tonalități închise, semnalându-se astfel starea materială a purtătoarei dar și vârsta ei (cămașa și cojocul provin din Pietroasa, zadia din Meziad, toate datând de la sfârșitul secolului XIX – primii ani ai secolului XX).
Acestor costume care ne-o înfățișează pe BUNICA în diferite ipostaze, am alăturat piese individuale care reflectă pe de o parte folosirea elementelor decorative pe diferite obiecte vestimentare, cu texturi diferite, pânza dialogând cu pănura din lână a sumanului de sărbătoare (din Rogoz, datat la 1903), iar pe de altă parte aria largă a răspândirii acestor motive ornamentale, folosindu-se redarea prin alternarea a două culori (roșu cu negru la cămașa din Borșa din anii 1930-1940, albastru cu negru la cămașa din Roșia din anii 1910-1940) sau prin redarea monocromă ce a „cucerit” mai întâi tinerele din satele de câmpie, așa cum o vedem pe fata din Râpa fotografiată în 1900, prezentă în filmul expoziției (cămașa provine din Tinca, datează din anii 1925-1950).
Le dedicăm expoziția miilor de mâini ale bunicilor neamului nostru, ca un omagiu adus româncelor care au perpetuat, prin fiecare centimetru pătrat de pânză țesută, nu doar o simplă îndeletnicire casnică, ci un adevărat meșteșug cu o estetică și semiotică proprie pe care au reușit să o transforme în artă a cărei sevă se trage din tradițiile noastre străvechi.
Semne și simboluri
Coarnele berbecului sunt simbol al puterii, al fertilității, al regenerării, al bogăției; prin redarea lor pe haine, ele protejează purtătorul și familia lui de pericole și îi aduce bunăstare. Este semn de forță masculină, de putere și energie dar, când coarnele de berbec sunt asociate cu două romburi, acesta devine un semn de putere feminină, seducție, autoritate maternă.
Rombul reprezenta, în alesătura din război, soarele, simbol al fertilității, de rodire a semințelor, al belșugului și abundenței, continuitate a vieții, alăturându-se pătratului, cercului sau unghiului în familia cultului solar.
Coloana, unul din semnele primordiale în arta populară, simbolizează conexiunea veșnică a vieții de pe pământ cu forțele cosmice, sugerează ascensiunea spre înalt, victorie, eroilor fiindu-le dedicată de către Brâncuși, „Coloana infinitului”.
Calea rătăcită este redată printr-o linie în zigzag, este de fapt drumul vieții, care niciodată nu este drept și fără urcușuri și coborâșuri; prezintă multiple variante geometrizate sau fitomorfe, țesute sau brodate.
Soarele protector este redat în toate formele posibile: cerc, roată, cercuri concentrice, rozetă; era simbolul regenerării, al mișcării fără de început și sfârșit, al speranței, al vieții, al binelui și al frumosului, al puterii cerului asupra vieții.
Spirala este un semn care ne arată ciclul continuu: viață – moarte – înviere.
Datorită formei sale care poate fi continuată la nesfârșit, spirala simbolizează nemurirea și infinitul.
Recent Comments