DIANA BRĂESCU – expoziție personală la MAMCO

Muzeul de Artă Modernă și Contemporană Pavel Șușară găzduiește pe timpul verii expoziția de pictură Rochia bunicii lui Günter Grass, a artistei DIANA BRĂESCU.

Curator: Dalina Bădescu
Vernisajul a avut loc vineri, 19 iunie 2026, ora 19:00

Muzeul de Artă Modernă și Contemporană Pavel Șușară
Intrarea Viitorului nr. 4, București
Expoziția poate fi vizitată în perioada:
19 iunie – 2 august 2026

Există, în pictura Dianei Brăescu, o singură prezență care traversează întreaga operă: o figură feminină reluată în forme și grade diferite de apariție, de la corpul aproape integral până la silueta care abia se desprinde din materia picturală. Această figură funcționează ca un nucleu generator al imaginii și ca un instrument de investigare a raportului dintre apariție și retragere, dintre formă și dizolvare.
„Rochia bunicii lui Günter Grass” reunește lucrări recente în care artista continuă această cercetare vizuală, construind un univers în care culoarea, desenul și memoria culturală se întâlnesc într-un spațiu al transformării continue.

Text curatorial Dalina Bădescu, fotografii de Lucian Muntean

Diana Brăescu

Forma deschisă

Există, în pictura Dianei Brăescu, o singură prezență care se prelungește din lucrare în lucrare, o figură feminină așezată frontal, când coagulată într-un trup aproape întreg, când abia desprinsă din câmpul cenușiu al inului crud, și pe care o regăsim, identică în substanța ei și mereu alta în înfățișare, de la lucrările saturate de culoare până la cele în care nu mai rămân altceva decât unele accente de galben și un desen abia sugerat.

Recurența aceasta nu vine, așa cum am fi tentați să credem, dintr-o obsesie tematică, ci din faptul că artista reia, de fiecare dată, aceeași întrebare: cât anume trebuie arătat și cât lăsat să se retragă, până unde poate fi împinsă forma înainte de a se închide și de a-și consuma viața, odată cu misterul.

Diana Brăescu construiește, pe pânza parțial preparată sau pe inul lăsat anume la vedere, cu acril, cu spray și cu creion, figuri pe care, programatic, refuză să le închidă în contur. Renunțarea la încercuire, la acea linie care înconjoară silueta pentru a o rupe în mod definitiv de fundal, este, cred, paradigma din care decurge întreaga ei abordare plastică, fiindcă o formă neîncercuită rămâne o formă deschisă, iar o formă deschisă este inter-dependentă cu suprafața din jur. De aici mai departe, fundalul își depășește condiția de simplu suport și devine partener al subiectului. Golul capătă greutate și semnificație intrinsecă, iar pânza, în loc să susțină pasiv imaginea, intră alături de ea în același plan al mesajului și al percepției.

În aceeași logică formală, dar și conceptuală, se așază și ceea ce aș numi candoarea formei. Delicatețea tușei Dianei Brăescu, departe de a denota o slăbiciune a mâinii, ne vorbește despre filosofia opririi la timp, despre punctul în care forma ar fi putut fi continuată, dusă până la maximul potențialului ei figurativ și astfel epuizată, dar unde pictorul alege, în schimb, să ridice pentru ultima dată pensula de pe pânză. Pânza crudă, neatinsă, se preschimbă în spațiul privitorului, lăsat anume pentru ca acesta să fie cuprins activ, întregind imaginea cu propria lui privire, intenție și afect. Aceasta este, poate, una dintre calitățile artistei cele mai pregnante, una rar întâlnită în spațiul nostru cultural: felul în care negociază cu suprafața fiecărui format în parte, calculând raportul dintre plin și gol, dintre masa pictată și pânza rămasă liberă, astfel încât lucrarea să fie perfect adecvată scării la care a fost gândită.

Dacă am considera totuși, la nivel strict formal, că acest spațiu deschis către privitor este unul gol, inert, facil rezolvat prin simpla abandonare, am greși, pentru că vom găsi acolo, invariabil, lumina.

La Diana Brăescu aceasta este una de sorginte spiritual-răsăriteană, care pare a se naște din interiorul ascuns al formei pentru a urca ulterior la suprafață, lipsită de o sursă identificabilă și fără umbre pe care să le proiecteze în jur. Acesta este poate primul semn că nu mai avem nimic de-a face cu încercarea de a traduce plastic o întâmplare exterioară. Galbenul sau aurul pe care le vedem străbătând fundalul, uneori până la a-l suplini cu totul, au rolul de a topi materia în lumină și de a preschimba trupul în apariție.

Putem găsi în acest fel de a privi lumina o reminiscență a filosofiei luminii necreate din tradiția răsăriteană, aceea pe care pictura de icoană o așeza în fondul de aur pentru a scoate figura din spațiul și din timpul măsurabil, însă ce vedem la Diana Brăescu pare a fi mai degrabă o decizie plastică, dincolo de citatul religios și cultural, calea prin care permite figurii să existe în condiții optime, în afara conturului specific artei occidentale. În această decizie găsim și motivul principal pentru care nuditatea își schimbă, la ea, înțelesul pe care l-a căpătat în pictura clasică. Bustul expus radiază, aproape orbind privirea, în evidentă opoziție cu arhetipul imaginarului vestic, acolo unde el vine automat însoțit de întreaga istorie a sexualității, deseori captivă în discursuri politice și sociale contemporane.

Ochii rămân singura anatomie dusă până la capăt, un detaliu definit cu multă grijă în mijlocul unei materii altminteri deschise. Prin ei femeile încetează să mai fie trup contemplat, devenind prezențe care contemplă la rândul lor, mutând relația cu cel din fața pânzei dinspre posesie înspre întâlnire.

Putem discuta fără rețineri despre o pictură feminină în cazul Dianei Brăescu, cu mențiunea că aceasta nu este consecința unui inventar al subiectelor și motivelor alese. Este o calitate intrinsecă a picturii, care se citește de la lumina care vibrează suprafața pânzei, la preferința pentru sugestie în detrimentul afirmației hotărâte, la reținerea practicată ca o formă de forță, precum și într-o formă de senzualitate ubicuă, dar temperată.

Diafanul și caracterul angelic atât de des invocate în fața lucrărilor ei au o explicație precisă: lipsa conturului îngăduie figurii să se amestece cu împrejurimile ei și să se dizolve în lumină, eliberându-se de greutatea trupească fără să-și piardă, totuși, carnalitatea. De aici vine senzația, paradoxală la prima vedere, a unei senzualități evanescente, a unui trup care există simultan în materie și în transparență.

Desenul temperamental care însoțește figura este unul abstract, non-figurativ și are rolul primar de a consemna o stare, o ezitare, o tresărire a mâinii care a reacționat poate chiar înainte ca gândul să fie articulat până la capăt, lucrând în primul rând cu emoția și ulterior cu rațiunea.

Tonul rămâne, pretutindeni, unul liric, apropiat de murmur și de mărturisirea intimă și tocmai această discreție dă picturilor forța lor stranie.

Pentru a înțelege dintr-o altă perspectivă parcursul cercetării Dianei Brăescu, merită amintit, dincolo de registrul biografic, faptul că artista descinde din școala sau, mai bine spus, din ambianța lui Ilie Boca. La el figurile, animale, portrete sau însemne de sine stătătoare, sunt definite prin contur, în majoritatea cazurilor fiind complet separate la nivelul percepției de fundalul subordonat subiectului. Aceste forme absolute, arhetipale, își poartă scara în ele însele și rămân monumentale la orice dimensiune, existând, propriu-zis, în afara spațiului. Din această moștenire Diana Brăescu păstrează lecția esențializării chipului și gravitatea sacră a figurii și lasă, deliberat, conturul să cadă; odată cu linia dispare și sigiliul, iar emblema închisă a maestrului se preface, la ea, în apariție deschisă, monumentalul în diafan, iar semnul așezat în afara timpului într-o formă plastică vibrată, legată de suprafața care o poartă.

Tot aici putem căuta și lecția palimpsestului, a modului în care lucrează straturile picturale din compozițiile Dianei Brăescu, a modului în care este regizată experiența ochiului exterior care contemplă lucrarea. Vedem straturi multiple, fiecare având un rol clar în construcție: inul crud al suportului este baza peste care se așază laviu-urile transparente, apoi câmpurile opace de culoare, apoi texturile fine ale intervențiilor cu spray și, la urmă, scrisul de creion care reorganizează compoziția, în care nici un strat nu-l acoperă pe de-a-ntregul pe cel de dedesubt. Toate se lasă citite în același timp, iar figura însăși apare și dispare în intervalul dintre ele.

Privită într-un context mai larg, pictura ei se așază formal în descendența figurativului liric și gestual de după expresionismul abstract. Figura care se dizolvă în câmpuri de culoare o apropie de Kooning, trupul construit din transparențe și erotismul reținut, de Marlene Dumas, fără ca artista să poată fi redusă la oricare dintre ei.

Pe plan românesc, sinteza pe care o propune este rară, fiindcă reunește arhetipul moștenit dintr-o pictură gravă cu o aspirație spre lumină înrudită cu căutările grupului Prolog, pe care le personalizează și le adaugă o notă feminină unică. Față de o bună parte a artei noastre contemporane, cea care caută asiduu întunericul și trauma și care ocupă de multă vreme simezele cele mai vizibile, pictura Dianei Brăescu rămâne deliberat străină, fără să-și caute legitimarea în aceleași teritorii.

Tocmai prin această poziționare laterală, pictura Dianei Brăescu își păstrează libertatea interioară. Ea lucrează cu figura, cu lumina și cu suprafața într-un registru care refuză efectul imediat și își construiește gravitatea prin discreție, prin oprire la timp și prin încrederea că imaginea poate rămâne deschisă fără să-și slăbească autoritatea.

galerie foto cu lucrările expuse