Cățeii de pe Coasta de Azur și nu numai…

 

Impresii și fotografii de Călin Hentea

Cred că majoritatea absolută a cățeilor întâlniți pe Coasta de Azur nu erau turiști, ci localnici. Autentici lătrători de limbă franceză. Presupun acest lucru deoarece călătoria unui cățel, fie și de talie mică (în cușcă sau la cală – horror), cu avionul sau cu trenul, nu mai vorbesc de aglomeratele autobuze ale companiei Lignes d’Azur, nu este deloc o treabă simplă pentru adoratul patruped, indiferent de rasă și țară de origine. În mașina personală a respectivilor stâpâni, șoferi cu experiență, desigur, lucrurile, adică confortul canin, s-ar schimba. Cu toate că a  străbate autostrăzile Europei nu-i o treaba prea confortabilă pentru bipedul ce trebuie să țină cont și de nevoile și toanele patrupedului de pe bancheta din spate.

Așadar, însoțindu-și cu multă demnitate fie stăpâna dichisită, fie stapânul mai ațos, o grămadă de căței provensali se vântură pe Coasta de Azur, inclusiv prin zonele turistice de mare atracție. Sunt primiți cu un bol de apă chiar și în restaurantele cu sau fără terasă sau mese în stradă și pot pătrunde, doar în brațele stăpânei, chiar și în supermarche-urile alimentare, precum Monoprix. Domină vocalii Chiuaua și mai ales Yorkshire terrier, în pofida prețurilor de circa 1000-2000 de Euro, cu care se vinde un pui în magazinele de specialitate. Mai rar rasele de talie mare. 

Atât la Nisa și cât și la Cannes, cățeii sunt la fel de mulți și cuminți, precum și la Veneția: se ignoră reciproc când se întâlnesc, adică nu se latră). Ei par conștienți de rolul important pe care-l dețin nu doar în viața stăpânilor, ci și în societatea occidentală. Practic, cățelul este un pretext pentru stimularea socializării oamenilor, care au astfel un foarte bun pretext de a intra în vorbă unii cu alții. În plus, fiecare poate să-și reverse fără nici un fel de risc sentimental tot preaplinul său de emoționalitate, fiind sigur că acel cățel, mai mare sau mai mic, îi va returna afecțiunea cu vârf și îndesat și nu-l va trăda niciodată. Așa că el, patrupedul, merită răsfățul unei funde roșii, unui ham mai dichisit, unei smotociri la discreție și unei mese după plac.

Este greu de imaginat într-un astfel de decor, tradiționalul dulău mare și flocos, mereu furios, flămând și lătrător, ținut în lanț, spre intimidarea musafirilor nepoftiți în curțile mioritice.

Pe milostivele meleaguri mioritice, lucrurile se petrec, în mare, cam așa: patrupezii mai mici îi latră furibund pe cei mai mari, bipezii strâng arareori scofala produsă de patrupedul lor pe trotuar, localurile și magazinele au afișe autocolante ce interzic accesul câinilor de orice dimensiune, iar comesenii, sau chiar și trecătorii mai ciufuți îi birjăresc pe stăpânii al căror câine se întâmplă să latre și să nu facă miau.