afis concrete paradiseCentrul Artelor Vizuale – multimedia center vă invită joi 19 februarie la vernisajul expoziției Concrete Paradise – Andrei Mateescu & Sabin Gârea, curator Raluca Nestor Oancea.

20 februarie – 12 martie 2015
Centrul Artelor Vizuale – multimedia center
Str. Biserica Enei nr. 16
Program:
Marți – Vineri 15.00 – 19.00; Sâmbăta: 14.00 – 18.00

Concrete paradise

Integrarea în sistem trebuie să recupereze indivizii izolați ca indivizi izolați împreună. Uzinele și casele de cultură, satele de vacanță și blocurile sunt special organizate pentru trebuințele pseudocolectivității ce-l însoțește pe individul izolat până în celula familială.

Guy Debord, Societatea spectacolului, #172

Incă o dimineață rece de februarie. Fără soare. Femeia de la vreme ne-a explicat cinspe minute de ce. Mă intreb dacă o urmărește vreodată cineva. Eu nu. Mă urc în mașină. Într-o oră am ajuns. Știu zona binedeja. E frig în paradis. Și e liniște. Miroase a beton. Periferie, prerie, feerie.Incoloră, pustie.

Ele așteaptă acolo. În frig. Înalte,reci. Tu alegi daca vrei sa te aproprii, dacă vrei să te joci.

Pentru început e mai precaut să menții o distanță critică. Din stânga (Debord) se poate observa ce înseamnăsepararea. Spectacolul reunește separatul ca separat. Ai înțeles bine, e vorba de mulțimea de spectatori pasivi a căror izolare e menținută de unica relaționare cu centrul emițător. Separarea presupune izolare: a individului într-un spațiu marcat simultan de unificare și banalizare. Lipsit de autenticitate, tras la indigo, orașul se pregătește să moară. Deja deconspirata maladie a urbanismuluiîl confruntă cu dislocarea vechilor centre, cu eliminarea străzilor și lichidarea spațiilor de dialog.Moartea se manifestă ca transformare în trivialulpseudosat, lipsit atât de vechile raporturi naturale cât și de raporturi sociale directe.

Deapta deconspiră la rândul său siluetele reci, exilate la periferie. Se poate invoca un discurs al mulțimilor însingurate (Riesman) sau, de ce nu, al plinului, al aglomerației (y Gasset). Cine nu s-a întrebat când naiba au devenit orașele pline de lume, casele pline de locatari, spitalele de bolnavi, trenurile de călători, plajele de înotători? În orice caz plinul a presupus migrație. MIgrație și dominație. Dominația lui hoi polloi. De atunci la masa verde omul mediu face jocurile. E vremea ca mulțimea să-și impună aspirațiile și gusturile direct, fără lege. De ce să ne mirăm dacă ceea ce se dovedește a fi diferit devine indecent iar minoritatea inutilă?

Ele rămân acolo. Înalte, reci, interzise. În fond cine are nevoie de dreapta ori de stânga când se poate experimenta.

Plictisit de atâtea precauții te hotărăști să te aproprii. Învelișul gri de beton nu te poate opri, nu te poate păcăli. Ceva îți spune că dacă te încăpățânezi să pătrunzi, vei trece dincolo. Vei pune mâna pe lumină. Încă un mic efort și te vei putea odihni (atitudinea critică e atât de agasantă). Paradisul e acolo și totul depinde de tine. Poate că va trebui să cânți puțin. În cor chiar nu e greu deloc. Important e să miști buzele. Toată lumea se pricepe la asta.