meghivo jpg9 octombrie 2014 orele 18.

Galeria Új Kriterion

Miercurea Ciuc (str. Petőfi nr. 4)

Deschide János Géczi scriitor

 

Árpád Szabados (1) Árpád Szabados (2) Árpád Szabados (3) Árpád Szabados (5) Árpád Szabados (6)Expoziția pictorului Árpád Szabados

Dacă mă gîndesc la expozițiile din ultimii zece ani ale lui Árpád Szabados (și nu contează ce fel de opera a expus, în ce gen și create cu ce tehnică) atunci prima și cea mai accentuată amintire a mea este acel radicalism ideatic și iconic care mă surprinde de fiecare dată. Nu se poate spune că această modalitate intensivă de viață și creație critica de specialitate n-ar fi observat-o, dar că nu a analizat-o din față (dinspre explicațiile ei) și din spate (dinspre consecințe), asta se poate demonstra. Negările de normă ale lui Szabados, relația lui îndrăzneață cu tradiția, joaca degajată cu cultura imaginilor, criticii au încercat să le explice ori spunînd că ele sunt o posibilitate găsită (gîndiți-vă la efectul desenelor de copii, despre care să afirmăm răspicat că ele nu se prezintă formal), ori vorbind despre o extravaganță masculină, ori despre latura ei de construcție vizuală care necesită o analiză psihologică; deci s-au apropiat de lumea asta concentrată pe care o întîlnim în opere pornind de la o definiție parțială, deși puternică. Nimeni nu contestă că Szabados este creatorul cel mai marcant și care creează cel mai echilibrat, nu se pot pune sub semnul întrebării nici trăsăturile lui naționale, nici cele europene, nici cariera lui, și totuși, critica îl tratează fără curaj, vizîndu-l mereu într-un punct care e mai mic decît totalitatea Szabados. Afirm sus și tare că încă nu s-a născut acea monografie despre Szabados care poate promite siguranță publicului ”neavizat” să-și înțeleagă empatia. Szabados este moștenitorul mai multor tradiții picturale și grafice, dar niciodată nu se comportă ca un urmaș cuminte. Nu găsim la el nici peisaj, nici natură moartă, nici act, nici portret tradițional: parcă ar dezmembra fiecare încercare europeană formal și de creație, s-ar întoarce la începuturi și ar construi o lume cunoscută, dar nevăzută totuși. Revoluția lui nu se consumă în problematizarea detaliilor, în reformularea regulilor, în modalitatea fină de a semnala personalitatea, ci în totalitatea cu care reușește să vadă toate părțile lumii laolaltă și să le arate într-o comunitate organică. Viziunea lui despre corp, despre peisaj, despre vegetație, despre naturile moarte poate părea caotică unora, dar ea este de fapt o altfel de ordine care radiază din adîncul lucrurilor. Și cred că prezentarea provocative-plană trădează faptul că Szabados se agață cu impulsivitate de posibilitățile reale ale artei plastice și se distanțează de creațiile care reproduce sau imită lumea: la el, lipsește perspectiva originară din Renaștere. Claritatea lui vizuală e caracterizată prin faptul că nu găsim la el niciun fel de istorisire – ar considera-o la fel de străină ca un compositor modern muzica programatică. Chiar cel mai însemnat scriitor maghiar a spus că autoprezentarea asta reflectă finititudinea biologiei umane și dorința ce derivă de aici, înțelegerea complexității, a întregii vieți. Astfel, Miklós Mészöly l-a văzut pe Szabados și tot ceea ce face Szabados ca o personificare, o obiectivare a tragicului ontologic, e drept, o personificare rezignată și ironică. Eu cred însă că facture elementară și unică a lui Szabados este mai mult decît această explicație scriitoricească și filosofică, deoarece are o capacitate care știe să sensibilizeze și să reflecte diferitele perioade și stadii de istorie culturală, artistică și prihologică ale artei și ale omului. Știe să lucreze cu foarte multe elemente ale comunității și personale, și mai ales prin propriile lui afirmații, nu prin aluzii culturale. La el, apare viziunea creștină organică, vitalitatea renascentistă, ceasornicul iluminismului, și alături de toate acestea imaginea omului și a obiectelor în aceste epoci, pînă la pozitivismul secolului 2o sau la accepția holistică a cosmosului. Pictura asta consună cu viziunile dezordonate ale lumii din era noastră, dar nu numai prin aceea că ele vorbesc despre elementele hotărîtoare ale diferitelor perioade, ci și prin aceea că găsind asemănarea dintre diferitele blocuri desenează-formulează legile.

În ceea ce privește artele înrudite, sunt cîteva exemple paralele, deși nu multe. În primul rind muzica lui Bartók – la asta se referă Szabados însuși. La fel ca Bartók, Szabados pune mina cu curaj pe evidență, pe banal – și reiese că nici vorbă de așa ceva. El se află în totalitate, în întreg, cum se poate afla omul în el, de aceea îl vedem atît de fără început și desigur de nesfîrșit. Nemărginirea și libertatea lui sunt fenomene rare.

János Géczi, scriitor