Centrul Cultural Palatele Brâncovenești a prezentat expoziția „Îngeri, Tronuri, Voievozi” semnată Victoria și Marian Zidaru.
Evenimentul realizat în parteneriat cu Galeria H`art deschide o suită de expoziții spectaculoase care s-au derulat până la sfârșitul lunii septembrie.
Propunând o amplă serie de lucrări cu un profund conținut spiritual în anul celebrării tricentenarului Martirilor Brâncoveni, autorii închină această expoziție Majestății Sale Regelui Mihai I al României.
Vernisajul a avut loc duminică 20 iulie, orele 17.00 în prezența criticul de artă Erwin Kessler.
la Palatul Mogoșoaia.
Lucrările expuse în Beciul Domnesc în Foișor și Cuhnia
Foto Marius Caraman
Beciul Domnesc
Lucrările expuse în Foișor perioada: 20.07 – 10.08
Cuhnia
Erwin Kessler, Trepte din cer
Reducerea demersului artistic marca Zidaru la o (sofisticată, controversată, blamată, glorificată, coerentă sau incoerentă, oripilantă sau seducătoare) construcţie pur estetică reprezintă probabil cea mai crasă modalitate de a escamota, de a deturna şi de a discredita întregul efort de (auto)definire din spatele numelui Zidaru. Produsul major al operaţiunilor artistice Zidaru nu este unul destinat degustării cu simţurile rafinate ale amatorului de artă, oricît de plăcute şi de meşteşugite ar fi sculpturile, desenele, obiectele şi acţiunile prezentate în pleiada de expoziţii realizate în ultimele decenii, într-un ritm care adesea a sfidat orice limită, comparaţie sau aşteptare. Plăcerea sau neplăcerea invocate de admiratorii sau de detractorii operelor şi acţiunilor respective sînt simple camuflaje ale acceptării sau ale respingerii elementului fundamental, prezent, chiar etalat pînă la refuz în fiecare aşchie, în fiecare gest sau inflexiune retorică, în fiecare petic de haină sau fărîmă de hrană ce caracterizează (în profunzime, nu ca la noi, ceilalţi, în chip strict efemer, pasager) modul de viaţă, tipul aparte de aşezare în lume, îmbrăţişat pînă la contopire de către cei doi artişti. Acest element fundamental nu este reductibil, aşa cum s-ar crede (prea lesne) la o aşezare credincioasă ori chiar mistică în lumea actuală, laică, desacralizată sau chiar atee.
Elementul fundamental al artei Zidaru, responsabil de reacţia spontană şi determinantă (de simpatie sau de alergie) a publicului este caracterul moralizator şi politic al mesajului purtat de operele deloc inofensive. Arta Zidaru nu este doar bătătoare la ochi, ea bate la cap şi la suflet: este o artă-manifest, făcută să convingă şi să învingă, să dăscălească mintea în timp ce instigă ochiul. Exhortaţia este axa acestei arte, nu un simplu element de butaforie. Predica este piedica veritabilă pe care o resimt cei ce refuză şi contestă formula artistică Zidaru. Şi nu e de mirare – predica, discursul este insolit şi la bine şi la rău, atît în ceea ce are el pozitiv cît şi în ceea ce are negativ. Lauda în opera lor devine odă, chiar imn, cu tot ceea ce aduce acesta ca lirism dar şi ca retorism, la nivelul emfatic, chiar ca instrument ideologic (cum şi sînt imnurile, în esenţa lor), ori chiar propagandistic. La rîndul ei, dojana, în opera Zidaru, devine biciuire, condamnare, inflexibilă ca verdict şi sadică ca executare.
Reveria mistico-poetică şi exhortaţia eschatologică, la fel ca şi exigenţele şi intransigenţele de puritate catară ireconciliabilă au ţinut mereu, la nivel antropologic, de manifestări ce au depăşit sfera strictă a trăirii religioase, fundamentînd mişcări de înoire sau de reformă morală mult mai ample, ce au vizat toate elementele vieţii sociale, nu doar practicile religioase curente. Vocabularul iconografic religios şi referinţele abundente la elemente de teologie şi de ecleziologie din opera lui Zidaru nu ar trebui să obscurizeze pivotul real al acesteia: etica.
Cu mijloace estetice şi cu retorici mistice, Zidaru a edificat, în ultimele decenii, una dintre cele mai coerente, convingătoare şi ireductibile construcţii etice din întregul spaţiu cultural românesc (nu doar din acela vizual). În această construcţie, casa scărilor este cerul, iar operele sînt treptele săpate în acesta. Zidaru a decupat o etică din materialul celest pe care l-a măsurat, cu pasul fiecărei zile, timp de decenii. Însă operele folosesc cerul, recursul la transcendenţă, la divinitate, pentru a accede într-un loc părelnic plasat mai jos, dar care în realitate se află la maxima înălţime a imperativelor: actualitatea, moralizarea sistematică şi inflexibilă a actelor, a făcutelor şi nefăcutelor zilelor noastre, a responsabilităţilor şi a iresponsabilităţilor cotidiene. De aceea opera lui Zidaru s-a înfiripat şi s-a înşurubat spiritualiceşte în întreaga “cultură materială” a prezentului, a vieţii de zi cu zi, de la casă la masă, de la veşminte la meşteşuguri.
Fidel sinelui moral, nu unui bine abstract, care să-i restrîngă apanajul suveranităţii etice, Zidaru s-a apropiat de o grupare religioasă apocaliptică, atunci cînd Biserica i s-a părut prea îngăduitoare cu nedreptăţile curente. Nu căutarea fanatică a miracolului l-a împins către această opţiune, ci intransigenţa puristă. Atît ca artist cît şi ca individ, membru al unui organism social, Zidaru nu a fost niciodată prizonierul iraţionalului sau al intoleranţei. În momentul în care comunitatea apocaliptică respectivă i s-a arătat ca fiind o altă întruchipare a ne-dreptăţii, Zidaru s-a retras, păstrînd însă vie aceeaşi dorinţă şi acelaşi ideal de suprapunere perfectă a existenţei morale peste aceea profesională şi confesională. Nici un ataşament fanatic nu l-a făcut pe Zidaru să nu constate insuficienţa etică a organismelor sociale în care s-a integrat. Atunci cînd a constatat limitele artei, ale sculpturii ca meserie artistică îngustată profesional de sistemul cultural şi de convenţiile intelectuale curente, s-a deschis către experienţa mistică, care i-a prilejuit revelaţia contopirii preceptelor etice cu canoanele unei vieţi derulate în interiorul reperelor de maximă exigenţă ale creştinismului primordial, experienţă crucială, edificatoare şi hotărîtoare. Dar în momentul în care rutina monastică în care se integrase s-a vădit o îngrădire (sau a devenit astfel, a involuat, aşa cum involuează multe idealuri absolute, ajunse -în practică- mici infernuri reglementate abuziv), Zidaru s-a repliat pe poziţia morală proprie, aceea a unei conştiinţe mereu în stare de trezie, atentă nu doar la marile teze spirituale, ci şi la (doar aparent) micile fapte curente.
Zidaru este nu doar o alcătuire etică exemplară (chiar înainte de a fi mistică), ci este o conştiinţă fundamental actuală, contemporană. Ceea ce adesea a fost interpretat, văzut şi prezentat drept plutire în atmosfera rarefiată a unei alte lumi, a aceleia spirituale, supraordonate, nu reprezintă, în faptul operei şi vieţii artistului, nimic altceva decît rabatarea etică şi estetică a experienţei imediate: opera lui Zidaru a răspuns atît imperativelor de locuire, de înveşmîntare, de hrănire, de împodobire şi de exprimare ale contemporanilor săi, cît şi crizelor, dezastrelor şi nefericirilor acestora, care au fost trăite drept crizele, dezastrele şi nefericirile sale. Excursurile sale apocaliptice, atît în discursul vizual cît şi în acela teoretic, au avut mereu ca fundal actualitatea cea mai nemediată: de la masacrul inocenţilor de la Beslan pînă la defrişările sălbatice de la noi, de la dezastrul alimentaţiei nesănătoase pînă la criza politică a societăţii, Zidaru s-a adresat, întotdeauna, unor fapte reale, presante, care impuneau o opţiune etică, un protest puternic, nu doar un simplu reflex artistic la cataclisme fictive, teoretice, speculative. Rabatarea marilor teme religioase creştine asupra contemporaneităţii nu făcea manifestă doar adecvarea perpetuă a marilor metafore religioase atemporale la existenţa socială, ci şi acuitatea lui Zidaru faţă de fiecare moment de restrişte sau de răspîntie a societăţii în care este integrat. Integrat ca o voce marginală, asupritoare poate, prin moralismul ei inflexibil, dar nicidecum o voce solitară, orgolioasă în deşertul propriei contemplări sau fantazări mistice autosuficiente.
Conceptul central al artei lui Zidaru este unul activ, nu unul contemplativ. Spiritualul este un instrument, o cale, nu o ţintă care, odată atinsă, aduce odihna, nepăsarea. Dimpotrivă, parcursul spiritual pe treptele tăiate din materie celestă, divină, este un parcurs al apropierii, al celui care îi pasă de către lucrurile şi faptele care îl apasă. Ataraxia este contrară demersului Zidaru, aceasta fiind şi explicaţia activismului şi a activităţii lor exhortative permanentizată.
Oricît ar părea de desprinsă de actualitate, prin titlul său ce evocă spaţii, experienţe şi idei arhaizante, expoziţia “Îngeri, Tronuri, Voievozi” este un reper de o actualitate totală. Este evident că “îngerii” nu se află printre noi, că “tronurile” pot fi văzute acum doar în muzee şi că “voievozii” mai pot fi întîlniţi doar în manuale şi cărţi de istorie. Dar înţelegerea tale-quale a genericului expoziţiei ratează chiar substanţa acesteia. Expoziţia, o adevărată retrospectivă a unei teme centrale pentru Zidaru, realizată din lucrări şi ansambluri desfăşurate pe parcursul întregii sale creaţii, ţinteşte către o problematică de morală publică extrem de actuală, aceea a transmiterii puterii şi a responsabilităţii ierarhice în corpul spiritual-social. Expoziţia este asemenea unui tratat etic despre ordinea în lume şi despre acţiuna ierarhiei şi ordinelor sociale.
Asemenea împărţirii medievale tripartite a organismului social în trei ordine care se încapsulează şi se susţin unele pe altele, oratores (cei ce se roagă), laboratores (cei ce muncesc) şi bellatores (cei ce luptă), împărţirea tripartită a lui Zidaru vizează funcţionarea (de dorit armonică) a societăţii. De la îngerii-oratores, emiţătorii de discurs, cei care poartă grija morală şi spirituală a corpului social, trecînd prin tronurile-laboratores, cei ce dau substanţa stabilă a societăţii, şi ajungînd la voievozii-bellatores, cei ce trasează proiectul istoric al organismului social, conceptul socio-estetic Zidaru vizează explicit edificarea unei structuri sociale fondate pe o etică a cărei particularitate (recurentă la Zidaru, în toţi cei peste 40 de ani de activitate) o reprezintă sacrificiul, actul, fapta sacrificială, la fel ca şi gîndul, ideea sacrificială. Sacrificiul este semnul vizibil şi memorabil al responsabilităţii.
Fără sacrificiu, responsabilitatea e vorbă goală. O responsabilitate comodă, care să nu implice renunţarea (de orice fel ar fi aceasta), nu este altceva decît pasivitate, precum aceea a “regilor leneşi”, pasivitatea care evacuează din istorie nu doar conştiinţa, ci şi fiinţa. Nu întîmplător această expoziţie are ca reper sacrificiul Brâncovenilor, moment-cheie şi unic al unei mirabile suprapuneri a responsabilităţii cultural-naţionale (căci stilul artistic brâncovenesc este cea mai împlinită întruchipare a specificului românesc în arta veche) cu aceea istorică, prin asumarea, pînă la ultimele (cumplite) consecinţe a încercării de afirmare a suveranităţii de către un voievod care, chiar dacă nu a fost literalmente un războinic, a sfîrşit sacrificat pe cîmpul de luptă al politicii vremii, pildă morală, prin sacrificial său, pentru întreaga istorie a neamului, aşa cum stilul brâncovenesc a rămas o pildă artistică pentru întreaga istorie culturală naţională.
Cu treptele croite din cerul marilor teme mistice, Zidaru se apropie, mereu, de casa timpului nostru, de imperativele morale ale momentului, căci şi sacrificiul lui Brâncoveanu nu este, de fapt, decît un model, o alegorie a imperativelor vremurilor noastre. Criza suveranităţii, sau criza suveranităţilor concurente impune, poate mai mult decît oricînd, o reconsiderare morală a implicării în istorie. Recursul la monarhie, opţiunea lui Zidaru pentru monarhism este, şi ea, o afirmaţie politică la fel de actual. Dincolo de persoanele ca atare stă recursul la un principiu şi reper moral în politică, la acelaşi reper al sacrificiului ca măsură a responsabilităţii, pe care îl evocă întregul ansamblu artistico-etic montat de către Zidaru.
Recent Comments