Elena Scutaru și Marcel Scutaru „Chip și aripi” @ Palatele Brancovenești de la Mogoșoaia

Elena Scutaru, Marcel Scutaru

Mogoşoaia, Sala Foişor, duminică 19 mai, ora 16,30

Prezintă Mădălina Mirea

Chip și aripi

Elena Scutaru și Marcel Scutaru   – doi artiști plastici, aflați la vârsta deplinei   maturități. De mai bine de un sfert de veac, împart un destin artistic comun, în care confirmările n-au întârziat să apară. Discursurile lor se animă și se potențează reciproc. Ce-i unește? Aderența la figurativ și motivele din repertoriul antichității târzii, cărora le găsesc rezolvări insolite. Și poate nu în ultmul rând, cei doi actualizează, atât împreună, cât și fiecare în parte,  temele funerare ale creștinismului timpuriu, momentul în care moartea nu mai este privită ca o tragedie, ci ca o împăcare cu lumea pe care sufletul tocmai o părăsește.

Tehnica encaustică a fost folosită, cum bine știm, mai cu seamă pentru portretele funerare din Fayoumul egiptean, din primele secole ale erei creștine. Această tehnică, însă, a fost preluată și în icoanele orientale și, fapt mai puțin cunoscut,  a fost speculată și de artiști ai secolul ui XX.  Printre ei, unul dintre cei mai faimoși reprezentanți ai mișcării muraliste mexicane, Diego Rivera. Elena Scutaru preia această tehnică în câteva detalii semnificative ale lucrărilor sale și mizează pe efectul produs de ochii ce par vii, asemeni scribilor de la Muzeul de Artă din Cairo.

Noutatea propunerii artistei noastre constă în asumarea unor paternuri universale, pe care le aduce în prim-planul perceptiv al omului modern, fără ezitări, strecurând, abia perceptibil, gestul mistic.

În fapt, expunerea de față este rezultatul parțial al unei cercetări mai ample asupra chipului. Chipul cel dintâi, al Dumnezeirii, modelul primordial conform cu Care și întru asemănarea Căruia am fost creați. Portretele aurite au trecut prin diferite stadii ale creației artistei care a refăcut demersul demiurgic. Fiecare trăsătură a fost îndelung documentată.  Le-a transpus  apoi pe pânză, în tehnica flamandă. Și a văzut că e bine. Pentru ca mai apoi, deconotate de perspectivă și de adâncime, să le încarce cu bidimensionalitate. Dincolo de schimbarea registrului simbolic, aplicarea foiței de aur are un efect terapeutic. Ca într-un salon de frumusețe extrem de  actual, în care tratatamentul cu aur exaltă trăsăturile chipului, aici forma se desprinde de fond și detaliile anatomice devin semnificative: ochiul larg deschis, ca să intre în el întreaga lumină a lumii, nasul, care să adulmece miracolul, gura care să mărturisească, arcada care să umbrească privirea. Din aurul risipit al Bizanțului peste tezaurul statuar ce ne-a rămas și peste figurile fine din lemn policrom, pe care le vânăm înfrigurați, prin muzeele lumii, regăsim în această expunere, cu plăcută surprindere, un fragment din fastul funerar antic, cu numai vagi ecouri de descântec.

Păsările – suflet ale lui Marcel Scutaru fac parte din același fond arhaic de motive care străbat eternitatea de la est la vest. Zborul lor, surprins și esențializat, are mai multe chipuri: vulturul puternic, porumbelul precaut, himera pe jumătate întoarsă dinspre sine spre noi, stăncuța gârbovită. Ibisul sacru al egiptenilor, cel ce apărea în fiecare an, la creșterea Nilului, cel ce aducea și întreținea tot ce este viu, ne privește hâtru și blazat. Viziunea integratoare a artistului, face ca în acest demers să se regăsească inclusiv elemente arhaice românești, cum e motivul pasării așezate în bradul de la mormântul feciorului nenuntit. Tehnica e și aici veche de mai multe mii de ani: modelate în pământ crud și apoi arse (terra cotta) și abia perceptibil policromate, fiecare pasăre își are propriul suflet, fiecare pasăre este sufletul cuiva. Prețăluim, în fiecare exponat, cât de greu de păcate va fi fost cel ce s-a eliberat de trup. Îndemnul implicit este să ne luăm un bob zăbavă de la vuietul acestei lumi, pentru un simplu  și lipsit de tragism memento mori.

În creuzetul lor spiritual, Elena Scutaru și Marcel Scutaru pun laolaltă rigoarea nemțească dobândită în multiplele manifestări la care au luat parte în spațiul german, delicatețea și sinteza detaliului semnificativ, surprins prin ochiul lui Peter Iacobi, pe care l-au asistat în repetate rânduri, dar și larghețea abordării cu care s-au contaminat la Viena de la maestrul lor, Michelangelo Pistoletto.

Discursul lor artistic revendică deopotrivă omagiul marelui artist Vasile Gorduz, în proximitatea căruia și-au petrecut întreaga perioadă de formare.

Cei ce îi cunoaștem îndeaproape, simțim că n-am vorbit niciodată îndeajuns cu și despre ei. Și-n setea noastră neostoită de autentic, ne adăpăm, ocazional, la inepuizabilul lor izvor interior.

Căci sunt din cei care-au văzut idei.

Mădălina Mirea