Cătălin Ștefănescu ,Biblioteca din Vadu Moților
Iulie 2012
Când au venit calculatoarele la Biblioteca din Vadu Moților, istoria locului a apucat-o pe un drum neumblat până atunci. În comună exista un singur computer. Nimeni nu se gândea că, la scurtă vreme, moții vor naviga pe Internet ca și când s-ar fi născut cu tastatura-n brațe. Cei mai mulți dintre ei se obișnuiseră cu ideea că trăiau într-un loc departe de lume, și că timpul, pe Valea Arieșului, curgea un pic mai lent decât apele râului. Lucrurile s-au schimbat radical, peste noapte, din momentul în care biblioteca s-a legat la lume prin Internet.
Ioan Moga-Paler, soțul Feliciei, bibliotecara comunei, după o poveste de viață ca-n serialele sud-americane, și-a redescoperit o parte din familie, despre care nu mai știa nimic, pe Facebook. Studenții care trec pe-acasă, în sesiune sau în timpul școlii, vin la Bibliotecă și își consultă cursurile pe net. Vreo patruzeci de locuitori ai comunei s-au documentat, cu ajutorul bibliotecarei, despre programele europene pentru agricultură și au depus dosare. Asta a fost o adevărată revoluție în felul în care oamenii înțeleg, prin partea locului, munca pămîntului și creșterea animalelor. Sunt destui vârstnici, pensionari, care vin la Bibliotecă să mai stea de vorbă, să mai comunice, pe Skype, cu rude aflate prin alte părți. Biblioteca a devenit un soi de centru al lumii din Vadu Moților.
Am cunoscut, în sfârșit, un primar care nu se zgârcește cu fondul de achiziție pentru cărți. E foarte atașat de Bibliotecă și dornic să ajute programul Biblionet. Felicia mi-a spus că cel mai mult se citesc volumele de istorie, monografiile așezărilor, cărțile de aventuri și cele polițiste. Sunt cititori care bat drum lung până la raftul cu cărți.
Comuna are în administrare douăsprezece sate, cu o populație totală de 1450 de locuitori. Așa e la moți. Locuri frumoase, pe care nu le uiți niciodată, dealuri aspre, cu case rare, aruncate în locuri neverosimile, și cu pășuni înalte, abrupte, unde vitele stau într-un echilibru pe care nu-l crezi nici după ce te freci la ochi. O pălincă serioasă risipește dilemele newtoniene și ajută consistent la ajustarea unghiului de contemplare a zonei. Foarte aproape de Bibliotecă, un italian însurat cu o româncă de prin partea locului și-a făcut o casă superbă, frumos integrată în peisaj, departe de ororile contemporane pe care le vezi mult prea des. Omul a zis că aici e viața adevărată. Că lumea occidentală a pierdut orice urmă de autenticitate, iar dacă vrei să mai găsești ceva veritabil te muți în România. Știu și eu ce să zic?! E părerea omului.
Însă comunitatea din Vadu Moților l-a adoptat și l-a numit, simplu, fără probleme, în cel mai afectuos minimalism posibil – Italianu’. Cum am ajuns în comună, l-am cunoscut pe Gheorghe Pleșa. Acum e pensionar. A fost profesor de istorie, primar vreo doi ani și viceprimar, vreo opt. Mi-a povestit că, pe vremea comuniștilor, locul n-a fost cooperativizat. Casele și pământurile erau prea răsfirate, relieful destul de complicat, iar punerea la un loc a suprafeței agricole era un soi de dara mai mare ca ocaua.
Atunci s-au gândit să încerce punerea la comun a animalelor de prin curțile oamenilor. Bietele dobitoace au murit pe capete la primele încercări de zootehnie tovărășească, așa că, până la urmă, comuniștii au lăsat-o baltă cu orice formă de cooperativizare la Vadu Moților. Însă acum Gheorghe Pleșa e unul dintre membrii Asociației Crescătorilor de Taurine. Treaba nu se face colectivist, ci după principiile europene de încurajare a producătorilor. Fiecare își face treaba lui, dar Asociația îngrijește locurile de pășunat, îi sfătuiește pe crescătorii de animale, îi ține la curent cu legislația și îi consiliază pe cei care vor să acceseze fonduri europene. Altă treabă, altă filozofie. Că tot veni vorba de filozofie. Computerele de la Biblioteca din Vadu Moților n-au contribuit doar la o revoluție în comunicare și la dosarele pentru proiecte europene. S-a dovedit că și nivelul filozofic al zonei a crescut consistent de când cu Internetul.
Rog cititorul să se așeze comod, să aibă în preajmă un pahar cu vin, sau cu ce crede de cuviință, și să se pregătească sufletește pentru impactul întâlnirii cu Marian David. E șofer la Primărie. Când l-am întâlnit, în curtea bibliotecii, purta o cămașă albăstrie, elegantă, inscripționată cu logotipul unei firme celebre, producătoare de camioane legendare. Pe cap, purta o pălărie de vară, de-aia cu găurele. O combinație cât se poate de dadaistă, între eclectismul abisal, aerul boem, colonial, și cel corporatist. Dar nu în vestimentație stă farmecul de neuitat al lui Marian, ci în pitorescul viziunii sale asupra lumii. Nu-și trimite copiii la ora de religie de la școală. Chestia asta nu e deloc o practică întâlnită pe Valea Arieșului. Dimpotrivă, e o hotărâre care face un pic de vâlvă prin comunitate. Însă lui Marian nu-i pasă foarte tare de treaba asta. Are teoria lui, care zice așa: „Domnule, eu îmi învăț copiii acasă să nu fure, să nu mintă, să nu dea în cap. Altminteri, vor suporta consecințele acestor fapte. Nu e normal așa?! Ai făcut ceva rău, trebuie să suporți consecințele. Pe urmă, îi las la școală, la ora de religie. Acolo îi învață să nu mintă, să nu fure, să nu dea în cap, dar le spune că, până la urmă, vor fi iertați. Păi, în condițiile astea, cum mai negociez, cum mă mai înțeleg eu cu ei acasă?” Scurt și cuprinzător. Are patru copii minunați, sociabili și buni la școală. Abel, Eva, Naomi și Daniel.
Despre religie și lege, Marian, care se revendică drept “raționalist”, spune că sunt “blasfemii la adresa demnității umane”. A studiat cu atenție catolicismul, ortodoxismul, câteva curente neoprotestante, unde a și aderat o vreme, după care a ieșit complet din experiența religioasă, declarând-o anacronică și inutilă. Pe urmă, a trecut la operele câtorva filozofi, Hegel, Kant, Heidegger, dar s-a oprit mai mult la Nietzsche, pentru că l-a enervat foarte tare: „Cum, domnule, să fii ditamai filozofu’ și să fii atât de inconștient? Ca să nu zic altfel. Adică tu cauți adevărul, și chiar nu te uiți în jur? Cum vine asta?! Nietzsche s-a înșelat amarnic, dragă domnule, de la bun început. A postulat o filozofie specifică Erei Patriarhale, fără să vadă că acea eră se transformase deja în praf și pulbere. Că nu mai e de actualitate de multă vreme. Și că nu mai e nici funcțională. A dat atâtea rateuri, că n-are sens să le mai zic eu acum. Orice prost le vede cu ochiul liber. Ce-o fi greu să vezi falimentul patriarhatului, care a început de atâta amar de vreme?”.
La un moment dat, mi-am permis să-l întrerup un pic, întrebându-l cum a depășit experiența religioasă,și cum reușește să se raporteze la lume, din Vadu Moților, câtă vreme consătenii lui nu împărtășesc aceleași preocupări teoretice? Ba mai mult, trăiesc într-un patriarhat cât se poate de clar… Mi-a zis așa: „Apăi, dragă domnule, nimic mai simplu. Cu experiența religioasă am rezolvat după ce am trăit-o pe pielea mea. Și la unii, și la alții, aceeași treabă. Manipulare și bătaie de joc la adresa demnității umane. Că asta e ce ne ridică între oameni. Raționalismul și demnitatea. Pe urmă, ca să trec în era matriarhală – pe care tot ne facem că n-o vedem, dar ea e instalată, de multă vreme, prin profundă necesitate – mi-am lăsat prima nevastă, care era dintr-o ordine mentală depășită, dintr-o altă vârstă a cunoașterii. Și mi-am luat una nouă, adecvată stadiului de gândire la care mă aflu. Adică acum suntem egali în casă. Împărțim lucrurile în mod egal, plasându-ne pe poziții egale. Pentru că s-a dovedit clar falimentul patriarhatului. Și să știți că totul e schimbat, de la atmosfera discuțiilor din casă până la relațiile fizice, care au acum o altă dimensiune. Iar cu consătenii n-am nici o problemă. Nu-i deranjez cu nimic, nu-i contrazic, le respect opiniile, după cum cer să fie respectată și opinia mea. Dar, în general, nu prea interacționez, pentru că nu avem ce dezbate prea mult, neavând aceleași lecturi. Acum, de când cu calculatoarele de la bibliotecă, mai pot să intru și pe anumite grupuri de discuții…”.
Încă era vară. Pe Valea Arieșului, căldura se strecoară mai anevoie, iar când urci spre Câmpeni și Abrud, la ce vezi în stânga și-n dreapta, nu-ți mai fuge mintea la termometru. Uiți de orice. Locurile sunt de o frumusețe năucitoare și sunt aranjate după o ordine care nu se cere descifrată, ci ți se înfige în privire și în minte, cu o forță suverană. E o lume cu alte ritmuri și cu alte armonii. Însă, ca peste tot, sub coaja lucrurilor stau nenumărate abisuri, gata să se uite în tine, dacă le arunci o privire. După discuția cu Marian, am intrat din nou în bibliotecă. Felicia pusese pe masă o carafă cu apă de izvor ca-n povești, iar alături se odihnea o dulceață de zmeură, definitiv matriarhală.
foto: ovidiu micsik
—
„Căutătorii de Povești” este prima carte dedicată bibliotecilor publice din România.
Patru scriitori și jurnaliști, 60 de biblioteci publice, 10 săptămâni de călătorii în toată țara, 50 de povești adunate într-un volum colectiv – manifest pentru redescoperirea bibliotecilor din țară.
Cartea printată se va regăsi în peste 2000 de biblioteci din toată țara și este disponibilă pentru descărcare în format electronic, gratuit, pe site-ul www.cautatoriidepovesti.ro
Recent Comments