Teatrul din sufragerie de Jean-Lorin Sterian, Graphis 122, 2012 

Acum câțiva ani am fost la o reprezentație a unui spectacol ținut la cineva acasă. Spectacolul se chema „Avatar collective”. Totul insolit, cu atât mai mult cu cât „collective” din titlul spectacolului se referea la o situație de co-creativitate: publicul interacționa cu actorii alegând costumele, situațiile, dialogul. Cu puține cuvinte: mi-a plăcut. Cu mai multe cuvinte: întreaga experiență erau un reminder și o demonstrație a teoriei durabilității teatrului:  teatrul nu este amenințat cu dispariția deoarece prezența nemijlocită a altor oameni, actori sau spectatori, fascinează și creează o stare care nu poate fi înlocuită sau reprodusă de/cu alte mijloace.

Acel cineva – Jean-Lorin Sterian -, a scris o carte despre fenomenul mai larg în care s-a înscris „Avatar collective”. Desfășurat pe durata mai multor ani, în aceeași sufragerie, din aceeași garsonieră, teatrul de apartament de pe strada Șipotul Fântânilor din București  a avut numeroase reprezentații care s-au jucat cu casa închisă. Cartea este un produs destul de compact și omogen care prezintă un proiect teatral „do it yourself ” de succes, care odată cu publicarea cărții și-a încheiat o etapă.

Pe lângă sistematizarea științifică – o parte a cărții stă la baza lucrării de dizertație pentru un masterat de antropologie  – ce mi se pare minunat este tonul direct și sincer al părții beletristice care completează foarte bine argumentația teoretică. Un Robinson Crusoe urban și educat care narează aventura de explorare și supraviețuire pe un teren (antropologic) care se construiește din aproape în aproape, cu fiecare reprezentație, sau prin rememorări, și care își definește regulile în timp. Totul despre cum s-a decis autorul să își transforme spațiul privat în spațiu public, despre cum s-a decis să scrie cartea, despre ce fel de public și ce fel de spectacole au avut loc – toate acestea și multe altele într-o poveste a generației noastre.

Pentru o carte de puțin peste 100 de pagini, volumul pune în discuție un număr surprinzător de teme teatrale, estetice, sociale, antropologice sau de management: valoarea și non-valoarea artistică, rolul actorului, rolul și importanța spectatorului, managementul producției, viziunea regizorală, arbitrarul, co-creativitatea, receptarea, „cultura ca extensie a personalității organizatorului”, accidental și intenționalitate, programare culturală, medii de exprimare publice și medii de exprimare private etc. Toate subiecte foarte bine ilustrate și foarte valide pentru ziua de azi când teatrul ca fenomen se luptă cu drepturi egale alături de alte industrii pentru petrecerea timpului liber și, din nefericire, o face de multe ori cu mijoace anacronice.

În ciuda unor părți din carte unde atât argumentația teoretică cât și firul narativ se cam subțiază, cartea mi se pare o dublă contribuție: una pentru fenomenul DIY (do it yorself) în sectorul cultural și una pentru documentarea fenomenului cultural în dezvoltare din România.

E foarte important să formalizăm experimentele noastre. De câte ori am participat la discuții în care cineva își pezenta inovațiile sau ceea ce se considera inovație și altcineva se lăuda: „Dragă, noi am făcut asta acum șdăzeci-de-ani!”. Și eu de unde să știu dacă nu a fost documentat în nici un fel din cauze de lene, hiperperfecționism, anxietate profesională sau altele. Lipsa de documetare minimală care să informeze despre succesele și insuccesele unor încercări profesionale și semiprofesionale creează senzația că tot timpul suntem într-o fază de episod pilot: „Pentru prima dată în România! Nemaivăzut, nemaiîntâlnit!”.  Not anymore! Avem acum un fenomen de teatru de apartament. Sigur, nu singurul sau primul, dar primul și singurul documentat ca la carte.

Material realizat de Rareș Crăiuț.