Ilustratie pentru volumul de poezie “Polipi” – Daniel Sur, editura Tracus Arte 2012, Bucuresti.


“Polipi”, autor: Daniel Sur,

Redactor: Cosmin Perta,

Tehnoredactor: Emilia Velcu,

Ilustratia: Lucian Muntean,

Editura Tracus Arte, aprilie, 2012, Bucuresti

[email protected]

Tus, colaj, hartie 24×16 cm, Lucian Muntean, martie 2012.

 

 

fragment:

te-am visat şi mă apropii de fereastră
înainte ca întunericul să vomite un soare glonţ
ciulesc urechile spre dreapta spre stânga
printre mobile
podeaua mi se pare prea absentă
ca şi cum ar dormi în vaginul tău rânced
eu am devenit umbră
umbra corpului meu din patul ăsta
sau cel de la Hotel Paix cu mulţi ani în urmă
pentru că adevăratul corp
a rămas blocat în tine
îmi lipsea o literă îmi lipsea o literă
pe jumătate înăuntru pe jumătate afară şi gata
îţi garantez că nu eu am pierdut-o
mi s-a furat m-au furat cu toate precauţiile mele
cu toate etichetele lipite
atunci ţi-ai dat seama că te-ai înşelat
te-ai ruşinat ai roşit
ai trecut foarte repede la următoarea încercare
de a mă scoate orbeşte
de a mă scuipa din tine
ai luat cuţitul din geantă m-ai înjunghiat
ca pe un peşte
scoţându-mi afară măruntaiele promisiunile cenuşii
şi în acel moment mi-a revenit mirosul de votcă

***

“niciodată nu mi s-a părut că seamăn cu mine

mereu mă mir că îl confundă pe străinul acesta cu mine

că-l cheamă exact cum mă cheamă pe mine

că toţi cred că sunt eu

bărbia asta nu-i bărbia mea gura asta nu-i gura mea

urechile astea nu sunt urechile mele

nasul acesta lung nu-i nasul meu

nu eu un alt bărbat te ţine în braţe

nu mâna mea a pornit un pic pe coapsa ta în sus

nu-i corpul meu acesta care îmbrăţişează strânge

respiraţia asta care se lipeşte de tine nu-i a mea

eu sunt ciudat deosebit de voi trăiesc pe altă planetă

ce s-ar întâmpla dacă într-o zi ţi-aş apărea aşa cum sunt cu eu de fapt

cu altă faţă cu alte mâini altă bărbie altă gură altă voce

cu bunica Maria ridicând nasul din caieţelul cu păcatele familiei

cu unchiul Nicolae în pijama fără să miroasă a benzină

cu tata venind alergând de la gară

şi mama îngrijorată de polipi şi locomotive

cu bunicul Ilie bolnav şi sticla cu votcă lipită de gură

iar bunica Cornelia cu urechea lipită de bunicul Ioan?”

***

Eu sunt ce? o întrebam pe mama până la exasperare
Eu sunt ce? până la lacrimi
şi mă aşezam sub liniile trase cu creionul pe prag
căutând să pricep cât crescusem
acum că eram mare
Eu sunt ce?
şi mi se părea totul o păcăleală
ca sunt ce scârbă
o păpuşă de lemn cu corpul golit de rumeguş
o cârpă o jucărie idioată
care se zbătea într- o cutie de carton
legată cu sfoară
şi-nvelită într-o hârtie aproape transparentă
ceva mărunt şi scund
care se deplasa fără zgomot fără picioare
şi mă trezeam gândind
că trebuie să încetez să mai fiu la fel
ca să se facă mâine
fiindcă dacă nu încetam să fiu o jucărie
astăzi nu se mai termina niciodată
hainele îmi veneau exact ca ieri
nici strâmte nici scurte nici decolorate de timp
Eu sunt ce?
iar mama repeta iritată Iţi spun eu când o să creşti
cu un fel de angoasă
de teamă
de nesiguranţă
şi îşi apăsa gura pe fruntea mea
să vadă dacă am febră
dacă mai am patru ani
sau chef să dispar pe uşa dinspre lună

***
moartea nu a fost niciodată o necunoscută o străină
nu a fost o doamnă distantă
nici măcar supărată
sau nemulţumită
sau acră
ci amabilă zâmbitoare simpatică
ajuta la pregătirea cinei
punea farfuriile lua farfuriile
nimic care să merite atenţie
ocupa unul din locurile la masă
studiindu-ne pe îndelete
aprobându-ne din cap
dintre toţi alegându-l pe fratele meu
fără să ne dăm seama
păcăliţi de fard de pantofii cu tocul cui
de cerceii lungi de pleoapele exagerate
de obrajii prea roşii
de rujul atât de intens
şi uitam că în fotografiile noastre de familie
moartea e persoana care surâde de acolo din fund
ascunsă după fumul de ţigară
că seamănă cu o mătuşă
al cărui nume nu ni-l amintim
o rudă care a fost tot timpul acolo
sub ochii noştri ani la rând
fixându-ne din album
ne sălută în fugă pe stradă
în căutare de scuze grăbită să plece
dacă ne-am fi oprit s-o privim
s-o întrebăm cine este
singură fără poşetă umblând parcă la întâmplare
în loc să aşteptăm cheile casei
să sară singure din broasca de la intrare în portofel
am fi înţeles că autobusul nu opreşte la fel
că nu intra în nici o curte fiindcă nu locuia aici
că doar era in vizită
poate dacă mama l-ar fi ascuns în bluze rochii fuste
şi l-ar fi camuflat în panglici roz
ar fi fost suficient s-o înşele şi
să-l ascundă în pete de uitare mai negre decât literele