Lansarea cartii “Scurta hermeneutica a nudului in pictura romaneasca” scrisa de  Radu Calin Georgescu, a avut loc in cadrul vernisajului expozitiei lui Horatiu Malaiele, la Hotel Marriott, din Bucuresti.

prefata:

“Nuditatea este, ca şi moartea, democratică” J. Lange

Despre corpul nud s-a scris şi cu siguranţă se va mai scrie foarte mult. Nu aş fi avut cutezanţa de a mai aborda acest subiect, dacă n-aş fi fost sigur că aceste scurte reflecţii diferă de toate celelalte. Diferă în manieră, în spirit, diferă în intenţie, diferă în metodă şi conţinut.

Înainte de a încerca a găsi o oarecare justificare acestei cărţi, aş dori a desluşi câte ceva din soma acesteia.

Iniţial, cartea s-a dorit a fi nimic mai mult decât un studiu antropologic asupra corpului omenesc reprezentat în lucrările unora dintre pictorii noştri. Constatând însă cu stupoare că , un atare demers nu-şi găseşte finalitatea ( finalitate constând în identificarea unei tipologii a nudului)    decât în cazurile “artiştilor clasici”, am încercat să ofer o interpretare personală asupra ideii de nud, care cu certitudine a stat la baza lucrărilor realizate de aceştia.

De ce  Miklossy Gabor?!

Pentru că am dorit să îndrept o mare nedreptate făcută acestui artist, considerat a fi proletcultist, datorită celebrului tablou “Griviţa 1933” , neluându-se în calcul cele peste nouă sute de lucrări înfăţişând nuduri.

De ce Mircea Doinaru, Horaţiu Mălăele, Mihai Zgondoiu ?!

Aceşti artişti- Doinaru expunând permanent într-o galerie la Loussane, Mălăele considerat de către breasla sa a fi un adevărat geniu actoricesc, iar Zgondoiu reprezentând unul dintre exponenţii celor mai tinere generaţii de artişti vizuali- au fost aleşi de către mine, pentru că ei sunt reprezentativi pentru segmentele creaţionale din care fac parte.

Totodată, cred cu tărie că atribuirea calificativului “scurtă” acestei lucrări, nu reprezintă decât un semn de smerenie intelectuală faţă de un subiect atât de vast şi de ce nu, atât de controversat.

„ Hermeneutica nudului în pictura românească”.De ce nudul?!

Am considerat, la fel ca mulţi alţii înaintea mea, că subiectul cel mai cuprinzător din Artă, este Omul sau numai ceea ce reprezintă exteriorul său, căci artistul creator a avut tot atâtea dificultăţi în a explora exteriorul omului pe cât le are înţeleptul în a descoperi interiorul. Şi chiar dacă ar părea paradoxal, constat că subiectul cel mai dificil este legat întotdeauna de Frumuseţe. Dar frumuseţea, voi încerca să demonstrez aici, nu este supusă nici Numărului şi nici Măsurii…

De ce hermeneutică?!

Înţelegerea deplină a operei unui artist este până la urmă o problemă a verbului, a limbajului. Acesta este rostul criticii sau al hermeneuticii. Se ştie că actul critic s-a născut, istoric vorbind, ca un act interpretativ, hermeneutic. Întâmplător sau poate că nu, cea mai veche meditaţie filozofică despre artă- dialogul platonician “Ion”-este în acelaşi timp, o meditaţie despre interpretare şi înţelegere: despre hermeneutică, interpretul operei apărând ca un tălmaci, ca un decriptor. Dacă artistul include în fiinţa sa toate datele demiurgiei mitice, criticul, interpretul lumii plăsmuite, se află sub semnul lui Hermes, mesagerul zeilor.

În istoria artelor plastice, nudul a apărut ca rezultantă a unei civilizaţii ce depăşea cel puţin societăţiile „cosmetice”( cum ar fi cele ale podoabelor şi tatuajelor tribale). Astfel, în preistorie, motivul nudului era unul ascuns, al erotismului, realizând uneori legătura dintre senzaţiile profane şi gândirea religios- metafizică, în timp ce în vechiul Orient, de exemplu, nudul era simbolul sclaviei, al umilinţei, probabil chiar al degradării fiinţei umane.

Admiterea în public a corpului nud fără deşteptarea de sentimente contradictorii, s-a produs în antichitatea greacă ca un opus al demnităţii cosmetice a omului, ajungând să devină un laitmotiv de creaţie şi de meditaţie al culturii publice.

S-a ajuns astfel ca în zilele noastre corpul uman, în principal cel gol, exemplificându-şi  posibilităţile nelimitate de distorsiune şi de metamorfoză, să înceteze a mai fi “ nud”, devenind simbol al  trăirilor psihice pline de intensitate ale unei întregi colectivităţi, un adevărat instrument dual de luptă ofensiv şi defensiv.

Nudul- simbol devine mediatorul natural ad-hoc generat între conştiinţa comprehensivă şi sensul ei transcedental. Antefiinţător conştiinţei care-l întâmpină, sensul său stăruie într-o aură de obiectivitate fenomenală, însă contingenţa sa simbolică inaugurează modul instituirii sale, ca fiind deschis comprehensiv.

Prin corp, în speţă corpul nud, fiinţa umană se află în afinitate electivă cu diferitele câmpuri simbolico- informaţionale ce dau sens existenţei colective a fiecărei societăţi.

Corpul gol reprezintă  în principal o temă de cercetare în antropologie, deoarece aparţine identităţii umane. Fără un corp gol care să-i ofere în cele din urmă un chip, omul nu ar putea exista. A trăi- înseamnă a reduce continuu universul înconjurător la corp, prin suma simbolurilor pe care le propune, căci existenţa umană este de fapt una corporală.

În arta plastică reprezentările corpului precum şi informaţiile legate de acesta sunt datorate unei viziuni asupra lumii înconjurătoare şi, deci a unei definiri a persoanei. Corpul apare ca o construcţie de tip simbolic şi mai puţin ca o realitate în sine. Din această cauză poate şi mulţimea de reprezentări ce caută să-i dea un sens, precum şi multitudinea de caractere contradictorii şi eteroclite în funcţie de tipul social al creatorului ce le-a realizat.

În societatea modernă corpul nud începe să dobândească o altă conotaţie, el implicând chiar o ruptură între subiect şi ceilalţi, dintre subiect şi cosmos, ajungând până la a realiza ruptura dintre subiect şi sine. Acceptând individualismul ca structură socială, concepţiile noastre actuale despre corp sunt legate de apariţia gândirii raţionale pozitive şi laice asupra naturii, dar şi de regresul progresiv al tradiţiilor aşa zis populare. Corpul reprezintă deci semnul individului, elementul de diferenţiere, de distincţie, de foarte multe ori fiind disociat de individ datorită concepţiilor dualiste ce planează asupra caracterizărilor sale de tip occidental.

În acelaşi timp consider că referinţa supremă atât de prezentă în creaţia artistică cât şi în discursul teoretic despre artă precum şi în estetica cotidiană, este corpul „luminos”, corpul nud ce mereu a avut şi are un mister  care rămâne perpetuu fascinant, pietrificant…

Investit ca origine a originilor, bază de constituire a Eului, corpul în general şi prin corpul nud în special, este până la urmă o prezenţă care se semnifică  prin absenţa sa. Dar tocmai pentru că acest corp este ceea ce apare şi dispare, ceea ce constituie sensul şi îl distruge- această colecţie de stereotipuri fiind ea însăşi fascinantă-îl pot considera  până la urmă ca fundament al oricărei estetici.

Chiar şi corpul nud în sine este capabil să producă referinţa la artă, căci fără el ideea de estetică ce însoţeşte modurile de a face, de a crea, nu poate fi fondată pe un principiu clar. Altfel spus, corpul nud e considerat, apriori, ca un obiect de artă viu. Din această cauză voi considera corpul nud ca pe un veritabil producător de semne, de cele mai multe ori închizând în semantica lor simboluri şi de ce nu, mistere.

Idea nudului în sine este pentru artiştii pe care îi voi analiza în continuare, cel puţin la fel de interesantă ca personajul viu. Voi încerca în paginile ce urmează să realizez astfel un scurt studiu al interferenţei dintre cele două planuri de creaţie ( unul creat de Dumnezeu, celălalt de către artist), dintre adevăr şi fantezie, acesta fiind de fapt locul de intersectare al anatomiei artistice cu estetica.

Deşi această lucrare se  vrea  o incursiune în lumea nudului din pictura românească privită printr-o fereastră manieristă, abordarea nu va fi întru totul aşa. Contrar părerii lui Jaque Van Lennep în “Art et alchimie, etude de l’iconographie hermetique et de ses influences”, prin această încercare de abordare manieristă nu voi apela la intervenţia alchimică, chiar dacă aceasta corespunde întru totul sufletului manierist original, precum şi unor preocupări ale mele.

Intuiesc ca mulţi alţii înaintea mea, că originea manierismului din lucrările artiştilor pe care îi voi studia, nu se află în momentul formării imaginilor, unde aceasta ar putea fi cercetată. Această origine  trebuie căutată în începutul imaginii, în modul cu care conştiinţa manieristă, conştientă ori nu,  se îndreaptă spre imagine. Manierismul circumscrie o alterare a procesului creator, prin care imaginea  ajunge la figurativitatea semnului, în loc de a tinde către figurativitatea imaginii. Aceste semne sunt abordate de către artişti  într-o figurativitate accesorie pe care aceştia şi-au propus, sunt convins, să o dezvolte.

Cercetând, experimentând, aceşti artişti plastici au ţintit spre o perfecţiune tinzând aproape spre absolut aş spune, au încercat să absoarbă raţiunea semnificativă. Imaginaţia acestor artişti a fost probabil supusă unui complicat proces de sublimare, ce a avut drept scop recuperarea unei conştiinţe scindate, asemănător unui veritabil joc de oglinzi. Aceste căutări cu şi prin imagine au devenit până la urmă dezbateri pentru găsirea liantului între cele trei elemente : Artă, Om şi Existenţă.

Perioada de timp în care artiştii supuşi atenţiei mele au creat, a făcut parte dintr-o societate de tip aşa-zis individualist, în care funcţia corpului uman era probabil de a întrerupe energia socială faţă de societăţile tradiţionale în care corpul a coagulat energia  întregii comunităţi. Şi totuşi… ”  Radu Calin Georgescu.

foto Lucian Muntean