Horatiu Malaele expune o serie de acuarele si desene la Hotel Marriott din Bucuresti.

text Radu Georgescu,

foto Lucian Muntean

HORAŢIU MĂLĂELE- UN HERMENEUT PIERDUT AL TRUPULUI

Aşa cum spunea Cennino d` Andrea Cennini din Valdesa  în al său Tratat de pictură, despre cum ar trebui să fie un pictor… Horaţiu Mălăele are”o închipuire bogată şi iscusinţă în mâini”, găsind lucruri nemaivăzute pe care le înfăţişează apoi, dovedindu-se că: „ceea ce nu există-este”.

Imaginea nudului la Mălăele face realitatea materială să pară, din lumea reală, concretă, o realitate în sine, dar poate una paradoxală: ceea ce nu există-este.

Actorul Horaţiu pledează pentru libertatea imaginativă a pictorului Horaţiu, făcând şi din aceasta din urmă o Meserie…

Nudurile creatorului sunt o necesitate, ceva izvorât din nevoie, la fel ca Arta- între Ştiinţă şi Poezie, un fel de “Ars sine scientia nihil est”, căci el cultivă rafinamente grafice ermetice pentru înţelegerea comună.

Atitudinea Nudurilor este una de tip sinarhic, bazată deci pe o ordine naturală aplicată acestui grup de personaje. Această sinarhie a nudurilor lui Horaţiu Mălăele se bazează pe o separare reală a celor doi poli între care gravitează femeile sale: Autoritate şi Putere, puterea fiind totdeauna supusă autorităţii.

Umbra unei ironii superioare, alternenţe posibile, o insinuare a dubiului, ispita comportamentului modelelor, ascund de fapt faţeta gravă, dramatică a trăirilor şi viziunilor graficianului.

O astfel de grafie a nudurilor care mitizează şi demitizează, cu o ironie fină trădează o aventură a conştiinţei colective robită sinelui. Ea nu exhibă dotări şi îndemânări strălucitoare, ci atestă o gândire, un sistem conceptual, postură insolită a unui romantic întârziat, rar întâlnit astăzi, străbătut însă de sarcasme salvatoare.

Echilibrul personajelor feminine se dobândeşte din tensiuni, dintr-un dubiu permanent, care capitalizează eşecurile, ipotezele de lucru. Căci în lucrările sale Horaţiu Mălăele este singur într-un spaţiu perfect etanş, unde are privilegiul de a rămâne cu sine, în sine, asaltat mereu de îndoieli, problemele plastice devenind unele de conştiinţă, dureroase şi aparent insolubile. Iată deci cum în toate aceste nuduri, graficianul pare să ne spună că infernul este el însuşi, condamnat să-i suporte simultan pe ceilalţi precum şi propriul sine…

Cu regret, ori poate cu bucurie constatăm că am pierdut un hermeneut al trupului uman, dar am câştigat un hermeneut al sufletului.

Contrar aparenţelor, Mălăele nu este un pictor realist. Este mai mult un fantast ce mânuieşte iraţionalul raţional, un oniric ce atrage şi ne surprinde simultan prin coerenţa unei gândiri plastice de-a dreptul abisale.

Forma acestor nuduri induce un sentiment al unei perfecţiuni indestructibile, surprinzându-ne substanţa discursului grafic, uneori lăsându-ne perplexi, fiindcă acest discurs este o comunicare gravă, adesea neliniştitoare a artistului.