vernisaj luni 18 octombrie 2010, ora 18.00

Corpul, realitate şi imagine

Cel dintâi adăpost şi cea dintâi limită, cel dintâi vehicul şi instrument/sistem instrumental de acţiune, cea dintâi posesie – obiect al seducţiei şi al dramei, corpul a fost, de la începuturile reacţiei culturale la somaţiile şi semnalele lumii, una dintre cele mai fascinantte realităţi, şi continuă, dincolo de toate crizele deiconoclasm şi echilibrul simetriei, fragilitatea şi puterea, simplitatea frumuseţii grefată pe funcţionalitate şi pe gratuitatea formală deopotrivă, şi intimitatea labirintică cu toată investirea sa metaforică şi directă legată de traseul vital al procreaţiei şi ingestiei şi de degradare, suferinţă şi moarte.

În centrul discursului tradiţional – european tradiţional – al discursului despre modulul uman, – se află  o calofilie cu explicit sens simbolic, dar care, fondat pe funcţionalităţi diferite exprimă fie o perfecţiune ideală, în care semnul antropomorf se instaurează ca modul universal, sau, glisând între asceză şi seducţie aspiraţia spre sacru şi /sau densitatea pulsiunilor libidinale. Preocupările artiştilor contemporani citează frumuseţea, pun în joc strategiile şi mizele seducţiei, senzualităţii, . Dar cu un plus de angajare, ei se preocupă de tragedia/drama/riscul de a exista într-un şi printr-un trup.

Selecţia dedicată explorării corpului uman, prezentată în iunie 2010, la Galeria de Artă din Focşani, atinge mai multe dintre aceste valorizări semantice, utilizând semnul antropomorf în discursuri cel mai ades expresioniste, ceea ce deschide o perspectivă relevantă, asupra nuanţelor expresionismului românesc hrănit de fondurile abstracţiei lirice, hiperrealismului, iconografiei creştine, decorativismului, angajamentului feminist, voluptăţii substanţialităţii carnale şi pur picturale. De la fastuasele nuduri ale pictorului Liviu Nedelcu (organizatorul ciclului de expoziţii dedicate artiştilor români contemporani) la nudurile dramatice şi provocatoare ale lui Ilie Boca, angrenate în discursuri eliptic epice, mitice, colaje de repere tradiţionale, la arhitecturalele maternităţi bazate pe combinările aproape abstracte ale sculptorului Cristian Barzu, sau la monumentala orizontală telurică feminină traversând perfecţiunea cercului, şi înscrisă, ca un reper albastru în peisaj de Gheorghe Zărnescu, referinţa culturală suplimentează cu sens imaginea.

Jubilante într-un spaţiu marcat de trasee gestuale sau reţele grafice minimale, nudurile vitaliste, senzual calofile pictate de Liviu Nedelcu trimit la o mitologie pentru care erotismul este unul dintre pilonii principali. Orizontul mitologic mai ambiguu, în care umanul se confundă prin accidentul fragmentării şi întâmplării, cu materialitatea evanescentă şi persistentă totuşi a memoriei, evocată de Mihai Chiuaru este, mai mult decât o actualitate, o reverie. În seria de nuduri prin care Petru  Lucaci revine la această temă ce îl preocupa la începutul deceniului trecut, realismul – senzual – al imaginii fotografice este răcit şi deturnat semantic de intervenţiile grafice, de aluzii la text (alfabet, semne susceptibile de articulări de tipul scriiturii), de regimul acromatic şi de traversarea unor repetate transpuneri abstractizante de la fotografie (medium analogic) la imaginea prelucrată digital şi printată.

Aurel Vlad abordează o dimensiune mitică mai veche decât geneza mitologiei europene clasice, indicând primitivismul ca pe un orizont antropologic şi cultural frust, şi inocent în directul funcţionalităţii sale. Între reverie, ironie socială, alegorie şi dramatizare, grupurile sale de personaje susţin în arta românească o tipologie originală de monumentalitate narativă.

Epicul irepresibil al cotidianului ce aspiră spre mit dar recade în faptul divers anihilant indică un areal de preocupări în care se întâlnesc mai mulţi sculptori contemporani (printre care, cu excelenţă, Neculai Păduraru), şi în care se înscrie şi neliniştitoarea, dramatică instalaţie a lui …Bădărău, combinaţie de ready made şi artefact ceramic. Aceleaşi narativităţi susţinute de un fond expresionist îi aparţin grupajele de personaje desfăşurate pe suporturi de lemn cu aspect brutalist, şi asamblate aleator, în care Titi Ceară utilizează culoarea ca pe un instrument la fel de legitim pentru sculptor ca şi relieful şi volumul.

Prezent cu un hibrid, unul dintre hibrizii săi suprarealist monstruoşi, fragment ce combină membrele inferior şi superior sfidând funcţionalitatea cea mai banală, Bogdan Raţă apelează şi el la culoare ca la un rapel simbolic, valabil pentru un cod operant în culturi dintr-o antichitate nelocalizată. Metaforă a condiţiei fiinţei înstrăinate de contextul urban, în încercarea melancolică (semnalată de gamele de violet) nudul ghemuit într-un restrâns spaţiu de izolare, din pictura Marilenei Preda Sânc leagă cele două teme care o preocupă încă din deceniul nouă – cel al Oraşului ca structură şi cel al solitudinii umane.

Florica Prevenda expune, din explorările sale în mai multe forme experimentale de limbaj pictural, una dintre imaginile dinamice inspirate de exerciţiul documentar jurnalistic al fotografiei. Colajul de imagini incluse unei siluete umane vorbeşte despre fragmentarea şi conglomerarea eului contemporan. Dacă abordarea sa este reflexivă şi gravă, personajele lui Cosmin Paulescu investighează cu ironie – complezentă – reverberaţiile miturilor europei deschise şi dinamice, ca Olandezul zburător, păstrând evidenţa jocului şi simulării. La antipodul acestei resorbţii în cotidian, lucrările Suzanei Fântânariu investesc semnul antropomorf, harta acestui spaţiu semnificant privilegiat, cu un maximum de condensare simbolică. Pe marile suprafeţe plane, conturul uman, hipersemn enclavă interpretativă la rândul său, este angajată într-o reţea de semne şi aproape semne ce criptează meditaţia melancolică asupra fiinţei.

Citând icoana populară – din arealul urban –, figura maternală aparţinând seriilor de icoane-portrete simbolice ale Lăcrămioarei Nemeş extinde arealul referenţial spre o zonă activă a artei contemporane. Acestui bogat patrimoniu al investirilor trupului uman cu sensuri niciodată limitate, Laurenţiu Mogoşanu îi indică unul dintre pilonii maximei valorizări ce sintetizează puterea sacră a depăşirii inerţiei lumeşti a materialităţii, şi precaritatea aparentă a fragmentului, în monumentalii stâlpi (verticale simbolice ale transcenderii şi susţinerii) ce închid în firidele lor moaşte (simulacre).

Nu mai puţin încpărcate de reverie poetică, experimentele configurative din laboratorul-atelier al sculptorului Gabriel Kelemen aduc ca mărturie a căutării unui alfabet elementar al predicaţiilor antropogenezei în contextul permanentei deveniri între potenţialitatea Haosului şi decizia Cosmosului. Fotografiate şi filmate în procesul impresionării maselor fluide cu frecvenţe energetice selectate, imaginile – desene, fotografii, videofilm – urmăresc realist aceste procese. – Alexandra Titu

Metamorfozele abstractiei

Acea mare ruptură ce pare a dezafecta definitiv în discursul imagistic european tradiţia vastei estetici a mimesis-ului, mereu perfecţionată pe nivelele – disjuncte – ale senzualismului şi cunoaşterii analitice empirice, laborios obiectivante şi, pe de altă parte, ale reconfigurărilor spaţiale conceptuale, cu fundamentele matematice, cel mai explicit geometrice, marchează, în fapt, mai curând o lentă şi coerentă epuizare – provizorie – a resurselor modelului realităţii şi a prestigiului său, şi o concluzivă atingere a finalităţii celor două programe ce gestionează metaforizarea complexitaţii naturii în complexitatea interpretativă/reflexivă a artei. Modernismul, care radicalizează abstracţia ca pe o formulă a estompării diferenţelor în rigoarea unor articulări semiologice epurate de dispersivele conţinuturi semantice, are ca mit central (susţinut de mitul autonomiei estetice) această stereotipizare a reperelor lumii concrete în ordinea (rigoarea reductivă) culturală. Dar, desigur, pluralismul subiectivismelor atât de nuanţat diferenţiate şi presiunea seducţiei/terorii realităţii, introduc diferenţa în chiar omogenitatea intenţională a abstracţionismului şi pregătesc relansarea recuperării realităţii cu o violenţă ce dezafectează chiar convenţiile tradiţionale ale iluzionismului, impunând segmentul brut de realitate ca artă.

Neorealisme şi neoexpresionisme, poetici ale obiectualismului recuperează şi distorsionează tradiţiile reprezentării. Şi, totuşi, mai flexibilă şi mai îmbogăţită teoretic, dezbătându-şi propriile premize, ideologia estetică modernistă revine (după intruziunea unui realism politizat şi simultan cu definirea atitudinilor postmoderne şi neoavangardiste), la rândul său, să susţină o poetică a abstractizării, conservată de modernismul târziu şi deschisă diversităţii impuse de presiunile timpului istoric şi de tulburările concreteţii subiective şi experienţei realităţii. Aceste avataruri în care universalismul ca aspiraţie, realizat prin limbaj, este nuanţat şi localizat de presiunea tradiţiilor şi libertatea hibridărilor între traseele interne ale esteticii sale, niciodată unitare, fac subietul expoziţiei „Abstract”, înscrisă în suita pertinentă a explorărilor artei româneşti contemporane, concretizate ca expoziţii la Galeria de artă din Focşani de artistul curator Liviu Nedelcu.

Selecţia operată dintre artiştii relevanţi pentru acest condensat discurs despre avatarurile abstracţionismului în arta românească postbelică, urmăreşte reconstruţia unui traseu al recuperării esteticii modernismului – deja târziu, deja metisat de expresionism şi deschis de subiectivismul gestual al abstracţiei lirice, prin aportul unor generaţii  succesibe, spre complexitatea şi afişata impuritate specifică postmodernismului. Ceea ce numim impuritate este, tocmai densitatea şi pluralitatea semantica. Regăsim mai multe deschideri expresioniste spre tensiunile subiectului, şi, mai multe variante de a reactiva fondul narativ şi punctul de emergenţă al figurii. Cele mai importante trasee ce acoperă glisajul între abstracţia pură, autoportantă – reprezentată de Romul Nuţiu, Corneliu Vasilescu, Florian Maxa, Florin Ciubotaru, Dany Zărnescu, Amelia Gherasim, Ion Pop Negreşteanu, Gheorghe Dican, în arealul unei picturalităţi libere de referinţe mimetice dar şi de primatul rigorii geometrice, şi Napoleon Tiron, şi Liviu Stoicoviciu, care pornesc de la portanţa geometrică a formei  ca element determinant al construcţiei spaţiale De remarcat fidelitatea faţă de proprietatea limbajului, a tipologiei mediumului, atât în domeniul picturii, care în aceste cazuri slujesc suprafaţa, resorbind în ea spaţiul, inclus materiei ca în pictura Danielei Zărnescu sau sugerat de gest (Florian Maxa) şi de raporturile cromatice (Amelia Gherasim, Corneliiu Vasilescu) sau susţin dialogul structurant volumului (minimal, aproape grafic) static prin tipul angularităţii drepte dar dinamic, definit ca proces, ca devenire, cu spaţiul al sculpturii lui Napoleon Tiron. Atunci când, pornind de la pictură, Liviu Stoicoviciu  confruntă pictura şi volumul, el evită explicit hibridarea genurilor, complementând semnul inclus suprafeţei cu replica sa transpusă spaţial.

Variaţiile intensităţii subiective şi a figurilor  retorice ale nonfiguralităţii, mizând pe încărcătura energetică gestuală sau pe valenţele semnificante ale petei personalizează discursurile expresionist abstracte. Prezent cu o pânză realizată în 1956, Corneliu Vasilescu indică o resursă dens materială, plină de amintirea senzuală a realului (frexcventat cu plăcere şi rafinament mai multe decenii ca reprezentare figurativă) şi care s-a sublimat în marile compoziţii de un lirism muzical al ultimelor două decenii. La fel de substanţial în densitatea cromatică, Romul Nuţiu întâlneşte discursul mai epurat de substanţă a lui Florin Ciubotaru în tentativa de a descrie jocul extensiilor spaţiale, fie în raporturile de transparenţă şi opacitate refletante şi suprapuse, fie succesiunea de suprafeţe semnalate de cadraje suprapuse, într-o apelare a aluziei geometrice. Succesiunile de urme lineare, libere, şi de articulări sintactice ale petei şi gestului conferă premiza comună a nuanţat diferitelor formulări expresive ale Danielei Zărnescu, ale lui Florian Maxa, Ion Pop Negreşteanu şi Gheorghe Dican.

Replica acestei rigori a limbajului o dau imaginile ce pornesc de la o realitate localizabilă afectiv, invocată de tectonica compoziţională, ca în aproape bicromele pânze ale lui Liviu Nedelcu, cu aluzia lor filtrată la peisaj, şi la filiera impresionistă, cu dependenţa sa temporală („Răsărit de soare la Marea Neagră”), dar cu decisa reducţie formală liberă, în care gesturile acumulează densitatea materială a petei, care evoluează cu aceeaşi dezinvoltură în expresia abstractizantă şi cea figurată.  Mult mai explicit prin integritatea figurii, reduse la elemente aproape grafice, şi prin densitatea unei materii cromatice teroase compoziţia lui Teodor Moraru redeschide calea semnului figurativ integrat suportului unei concreteţi gestionate abstractizant. Este o filieră în care se înscriu şi subtil aluzibele „Agape” ale lui Mihai Chiuaru, şi extrem de narativele fragmente simbolic figurative ordonate de registrele de casete ale picturii lui Ilie Boca. Aparţinând celei mai recente generaţii preoupate de posibilităţile structurării expresivbe a spaţiului, Marius Burhan plasează figura (discret antropomorfă) între ecrane plan abstracte.

Un alt traseu al deschiderii semantice a semnului este spre un palier al sensurilor profunde ale unei sacralităţi convertite cultural şi actualizate în neostentaţia limbajului abstract, reuneşte pictura lui Marin Gherasim şi sculptura lui Dumitru Şerban. Atât pictorul, care complementează rigoarea geometriei arhitectonice cu o materialitate preţioasă, de straturi cromatice suprapuse, cât şi sculptorul Dumitru Şerban care acoperă fragmentar volumul de factură arhitecturală (cupola) din lemn cu picturale aglomerări de rumeguş, caută complexitatea metaforică aptă să reunească proiectul sacrului de a reuni sublimarea formală şi materialitatea inalienabilă a lumii descinse în concret.

Ca fiecare dintre expoziţiile proiectului curatorial al Galeriei de Artă din Focşani, şi expoziţia actuală dedicată avatarurilor contemporane ale poeticii abstracţiei, sugerează un câmp al dezbaterii mai larg, activat prin câteva demersuri ce indică amploarea sa problematică. – Alexandra Titu

Susține activitatea Modernism.RO printr-o donație.