Pictura lui Donald Simionoiu este de un realism uşor, văratec, ca o cămaşă viu colorată, cu mînecă scurtă şi cu motive florale. Pentru că şi în pictură există anotimpuri şi puncte cardinale, nordul şi sudul sînt două tipuri de sensibiltăţi care au coagulat fiecare tipologii artistice, stilistice specifice. Acul ce arată nordul artei româneşti este puternic magnetizat de Şcoala de griuri de la Cluj. Realismul acestei şcoli are mai toate componentele tipologiei nordice ale amestecurilor griurilor întunericului cu subiectele grele şi apăsătoare.

În partea sudică, atmosfera luminoasă, mediteraneană, mai orientală a dospit fuziuni relaxate, iar statul pe marginea lucrurilor solare a crescut diferite forme de veselă cîrcoteală deasupra încruntării reflecţiei ori meditaţiei.

Cumva, şi pictura lui Donald Simionoiu s-a îmbibat de ambele componente, atît de cele nordice, dar mai ales parcă de mediul pictural dîmboviţean al solarei împliniri şi nepăsări. Claritatea indiferentei alegeri voit întîmplătoare a subiectelor este circulară precum lentila solară.

Mărunta conversaţie, timpul prieteniei în afara orelor de program, scufundarea în anonimatul facerii de nimicuri este cuprinsul vieţii şi mai ales al unei zile fireşti din pictura lui Donald Simionoiu.

Seria Untitled are această formă a stărilor fără titlu important şi a personajelor fără nume explicit. Lucrările seriei de picturi Untitled pot fi identificate în imagini ale orelor joviale dedicate prietenilor lui Donald.

Urîţenia este frumoasă, iar Donald Simionoiu nu-şi lasă personajele să fie atinse de idealuri de frumuseţe ori de perfecţiune. Opuşi chirurgiei estetice şi frumuseţii standardizate de laborator, Untitled sînt oamenii din jurul său, prieteni şi cunoscuţi aşa cum apar ei, seară de seară, într-un bar cu nume spaniol din Bucureşti. O artă inactivă din punct de vedere al intrigii, însă degajată şi prietenoasă ca şi timpul necalculat, însă nepreţuit, petrecut printre amici.

Tot Untitled e şi un crocodil verde care traversează parchetul studioului său şi ajunge în picturile sale ca un motiv suprarealist. Dar dispare repede fără urme.

Compoziţia este sprijinită de puţine elemente de recuzită, aşa încît personajele uşor monumentale ale lui Donald parcă fac primii paşi ai statuilor coborîte de pe socluri ca să se răcorească cu un pahar de apă ori de gin tonic.

Anatomia şi perspectivele personajelor sînt infuzate de plăcerea nealterată de a picta, fără recunoştinţe patetice, prietenii. Realitatea acestora nu este îmbunătăţită, ci e reprezentată brut, colţuros, dar neagresiv, împreună cu imperfecţiunile şi disproporţiile atît de fireşti.

Donald Simionoiu apleacă pictura înaltă înspre naturaleţea strîmbă a greşelii şi a zîmbetului acordat unor „early works“ din viaţa capodoperelor.

Articol publicat în Observator Cultural Nr. 534 din 23.07.2010