Autor : drd. Petruța-Iulia Luchian
Expoziția ANAMorphē, semnată de artista Ana Maria Parasca, se desfășoară în perioada 1–19 august 2026, la Centrul Internațional de Artă Contemporană „Baia Turcească” din Iași. Vernisajul a avut loc în seara de 6 august 2026. Proiectul, dedicat picturii, obiectului și instalației, a fost prezentat publicului de lect. univ. dr. Maria Bilașevschi, președinta U.A.P.R. Filiala Iași și coordonatoarea Centrului Internațional de Artă Contemporană „Baia Turcească”, iar discursul inaugural a fost susținut de prof. univ. dr. Cristian Ungureanu, care a surprins în lectura sa tocmai caracterul fluid al acestei creații, situată la întâlnirea dintre pictură, sculptură, vestimentație și corporalitate. Expoziția se constituie ca o cercetare plastică asupra formei aflate în devenire, asupra materiei care își caută continuu expresia și asupra privirii care descoperă, pe măsura deplasării prin spațiul expozițional, noi stări ale imaginii.
Titlul ANAMorphē oferă cheia de lectură a întregului demers. El concentrează două nuclee semantice provenite din limba greacă: ana- și morphē. Morphē desemnează forma, figura, înfățișarea, configurația unui lucru, în timp ce anamorphosis trimite la transformarea unei forme, la apariția unei configurații care își modifică lectura în funcție de poziția privitorului. În istoria artei occidentale, anamorfoza reprezintă una dintre cele mai rafinate demonstrații ale caracterului mobil al imaginii. Ea introduce în pictură o condiție esențială: sensul imaginii se constituie prin întâlnirea dintre reprezentare și poziția celui care privește.
Istoria anamorfismului, de la experimentele perspectivale ale Renașterii până la cercetările consacrate de Jurgis Baltrušaitis în volumul Anamorphoses ou perspectives curieuses (1955), oferă un context interesant pentru înțelegerea titlului expoziției. Într-o imagine anamorfotică, perspectiva devine o experiență. Privitorul își schimbă locul, iar forma își schimbă chipul. Această relație dintre deplasarea corpului și transformarea imaginii se regăsește, transpusă într-un limbaj contemporan, în lucrările Anei Maria Parasca. Obiectele suspendate, suprafețele pliate, structurile metalice și veșmintele pictate își construiesc identitatea prin relația cu spațiul și cu cel care îl traversează.
ANAMorphē devoalează propoziții teoretice condensate. Forma devine proces, iar procesul devine subiect al artei. Scrierea însăși a cuvântului, prin alternanța dintre majuscule și minuscule, introduce o pulsație vizuală. ANA și morphē apar ca două segmente ale aceluiași organism lexical, asemenea celor două stări ale unei forme care se desface și se recompune. Titlul se transformă într-un prim obiect al expoziției, într-o mică demonstrație tipografică a principiului care organizează întregul proiect.
Alăturarea celor două componente produce un fel de termen cu valoare programatică: forma privită în procesul ei de transformare. Anamorfoza, în istoria artelor vizuale, desemnează imaginea a cărei configurație se revelează prin schimbarea poziției privitorului. Celebrul craniu din Ambasadorii lui Hans Holbein cel Tânăr rămâne una dintre cele mai cunoscute expresii ale acestei logici a privirii: imaginea își schimbă statutul odată cu poziția celui care o contemplă. Ana Maria Parasca preia această idee și o extinde asupra întregului obiect artistic. Forma devine o realitate mobilă, dependentă de lumină, spațiu, materie, distanță și privire.
Scrierea însăși a titlului participă la această construcție conceptuală. ANAMorphē păstrează în interiorul său urmele unei desfaceri și ale unei recompuneri. Majusculele și minusculele creează o ruptură vizuală în interiorul cuvântului, iar această particularitate grafică transformă titlul într-un prim obiect plastic al expoziției. Cuvântul dobândește corporalitate, ritm și volum vizual. El anunță o artă în care forma se desprinde de starea sa inițială și intră într-un proces de metamorfoză.
În cazul Anei Maria Parasca, anamorfoza poate fi înțeleasă dincolo de accepțiunea sa strict istorică și tehnică. Ea devine un principiu general al operei. Forma se află într-o stare de mobilitate continuă: pânza se pliază și devine obiect, obiectul dobândește o sugestie corporală, veșmântul devine sculptură, iar linia metalică se desprinde de suport și își construiește propria existență spațială. ANAMorphē numește, prin urmare, chiar procesul prin care imaginea își schimbă regimul de existență.
Această optică deschide o relație fascinantă cu gândirea lui Gilles Deleuze, în special cu distincția sa dintre forma fixată și procesul devenirii. Deleuze concepe devenirea ca mișcare, ca transformare continuă, ca trecere între stări care generează configurații noi. În acest orizont, opera de artă poate fi privită drept un câmp de forțe în care materia primește impulsuri, tensiuni și direcții. La Ana Maria Parasca, culoarea, fibra textilă, metalul și corpul sugerat generează forțe expresive. Fiecare lucrare păstrează în sine memoria unei stări și promisiunea alteia. De aici provine și caracterul profund procesual al expoziției. Privitorul întâlnește forme care par să se afle într-un moment intermediar al existenței lor. Unele par desprinse dintr-o pictură în curs de materializare, altele sugerează obiecte care tocmai au început să capete anatomie, iar altele păstrează imaginea unui corp prin simpla structură a veșmântului. Această stare intermediară reprezintă una dintre cele mai intersante dimensiuni ale proiectului.O asemenea artă poate fi pusă în relație și cu filosofia lui Gilbert Simondon, pentru care individul reprezintă rezultatul unui proces de individuație, al unei deveniri prin care o formă se constituie dintr-un câmp de tensiuni și potențialități. Ideea de individuație oferă un instrument de lectură deosebit de potrivit pentru lucrările Anei Maria Parasca: obiectele sale par să se afle permanent în proces de constituire. Ele poartă urmele transformării și își afirmă identitatea prin propriul parcurs material. Pictura devine mai puțin imagine a unei forme și mai mult locul nașterii formei.Această diferență este fundamentală. În fața unei picturi tradiționale, privitorul poate căuta figura, compoziția, reprezentarea sau semnificația iconografică. În fața lucrărilor Anei Maria Parasca, atenția se deplasează către procesul prin care suprafața a devenit ceea ce este. Culoarea se constituie prin depunere, prin suprapunere, prin gest, prin ștergere, prin revenire. Fiecare urmă de pensulă sau de instrument participă la istoria internă a lucrării. Pictura Anei Maria Parasca are o calitate aproape stratigrafică. Suprafața poate fi citită asemenea unei secțiuni geologice în care fiecare strat păstrează memoria celui anterior. Materia picturală dobândește densitate temporală. Ceea ce ochiul vede într-o singură clipă reprezintă rezultatul unei succesiuni de momente, iar lucrarea devine arhiva propriei sale constituiri.
Aici poate fi amintită gândirea lui Walter Benjamin asupra urmei și a timpului. Pentru Benjamin, obiectul poartă adesea în sine o temporalitate complexă, iar prezentul poate deveni locul în care fragmente ale trecutului revin sub forma unei imagini. În lucrările Anei Maria Parasca, urma are efecte într-un asemenea regim. Fiecare zgârietură, fiecare acumulare cromatică, fiecare pliu și fiecare deformare a suportului reprezintă o urmă a unei acțiuni trecute, transformată în prezență vizuală. Pânza dobândește o memorie proprie. Ea păstrează ceea ce s-a întâmplat asupra ei. Această calitate conferă lucrărilor o intensitate tactilă. Chiar atunci când privitorul nu atinge materialitatea obiectului, suprafața produce o impresie de tactilitate. Se simt în ochi asperitatea, greutatea, moliciunea, rigiditatea sau fragilitatea materialelor. Pictura devine aproape haptică. Conceptul de haptic, discutat de Deleuze în raport cu pictura lui Francis Bacon, poate fi transferat aici într-o direcție relevantă. Hapticul desemnează o situație în care ochiul pare să dobândească funcția mâinii, în care privirea nu se mai limitează la recunoașterea unei imagini, ci explorează textura și tensiunea suprafeței. În pictura Anei Maria Parasca, ochiul pare să parcurgă materia asemenea degetelor.De aici provine și senzația de corporalitate a lucrărilor.
Corpul, în această expoziție, nu apare doar ca temă iconografică. El devine principiu de organizare a materiei. Pânza se comportă asemenea epidermei, veșmântul păstrează memoria unui tors, sârma desenează o anatomie, iar pliul textilelor sugerează mișcarea unui trup. Corpul se află pretutindeni, chiar și atunci când nu este reprezentat explicit. În această privință, gândirea lui Jean-Luc Nancy despre corp oferă o altă perspectivă interesantă. Pentru Nancy, corpul reprezintă o formă de expunere, de deschidere către lume, un loc în care interiorul și exteriorul se întâlnesc. Corpul există prin suprafața sa, prin contact, prin atingere și prin expunere. Tocmai această idee pare să traverseze lucrările Anei Maria Parasca: suprafața nu reprezintă o simplă limită, ea devine locul unei întâlniri. Pictura ca piele, veșmântul ca a doua piele și metalul ca schelet alcătuiesc, împreună, o veritabilă anatomie a obiectului. În această anatomie, veșmântul ocupă o poziție privilegiată. Piesele de vestimentație pictate și modelate sculptural nu apar ca simple suporturi alternative pentru pictură. Ele își păstrează identitatea vestimentară și o transformă simultan într-un discurs vizual poetic. Haina poartă forma corpului, chiar și atunci când corpul lipsește. Ea păstrează memoria unei prezențe prin gol.
Se poate deschide o perspectivă către Georg Simmel, ale cărui reflecții asupra modei și veșmântului au arătat relația subtilă dintre îmbrăcăminte, individualitate și societate. Haina reprezintă simultan expresie personală și formă socială. Ea construiește o imagine a individului înainte ca individul însuși să vorbească. În expoziția Anei Maria Parasca, această funcție socială se transformă într-o problemă plastică: veșmântul devine un portret prin absență. Haina sau fragmentul textil dobândesc o intensitate aproape fantomatică. Ele par să păstreze forma unei persoane care a trecut prin ele și care continuă să existe sub forma unei amintiri. Pictura amplifică această impresie. Culoarea transformă țesătura într-un spațiu psihologic, iar intervenția metalică îi oferă o anatomie imaginară. În acest punct, expoziția se apropie de sensibilitatea sculpturală a Louise Bourgeois, pentru care corpul, memoria, țesătura, casa și obiectul domestic au reprezentat forme de acces către dimensiuni psihice profunde. Ana Maria Parasca împărtășește cu Bourgeois interesul pentru materialitatea textilă și pentru relația dintre corp și obiect, însă îl conduce către un limbaj propriu, în care expresionismul pictural, structura metalică și memoria veșmântului se întâlnesc într-o formulă distinctă. Sârma constituie una dintre cele mai expresive materii ale expoziției. Material industrial, aparent rigid, ea dobândește prin îndoire și torsionare o mobilitate aproape caligrafică. Linia metalică pare desenată în aer. Ea produce contururi, trasează siluete, sugerează membre și chipuri. Prin această trasare, desenul își schimbă suportul: hârtia dispare, iar spațiul devine suprafață de înscriere. Aici poate fi invocată sculptura artistei Rebecca Horn, în special interesul acesteia pentru extensiile corpului, pentru mecanismele fragile și pentru obiectele care modifică raportul dintre corp și spațiu. La Ana Maria Parasca, metalul realizează o extensie imaginară a corpului. El prelungește linia corporală și construiește o anatomie care există simultan ca desen și sculptură. Această ambiguitate reprezintă una dintre principalele calități ale proiectului. Lucrarea poate fi privită deopotrivă și ca obiect și ca imagine. Poate fi citită drept sculptură și urmărită drept desen. Poate fi percepută ca fragment de costum și interpretată ca portret. Aceste posibilități coexistă și se susțin reciproc.
Expoziția poate fi apropiată de ceea ce Umberto Eco numea „opera deschisă”. Deschiderea operei nu presupune o relativizare a sensului, ea sugerează o participare activă a privitorului la configurarea lui. Lucrarea oferă o structură, iar privirea dezvoltă posibilitățile acesteia. La Ana Maria Parasca, această deschidere este susținută chiar de natura materială a obiectelor. Fiecare unghi produce o nouă relație între volum, suprafață și umbră. Umbra are, de altfel, un rol esențial. Structurile metalice proiectează pe pereți forme secundare, care devin imagini autonome. Apare dublura obiectului: există obiectul propriu-zis și există umbra lui, există materia și există ecoul ei. Relația aceasta poate fi citită prin prisma reflecțiilor lui Georges Didi-Huberman asupra imaginii și a supraviețuirii ei. Imaginea nu se epuizează în ceea ce este imediat vizibil; ea produce ecouri, reveniri și forme secundare ale apariției. În ANAMorphē, umbra extinde lucrarea. Ea continuă desenul dincolo de limitele materialului și transformă spațiul compoziției. Dimensiunea spațială este importantă și pentru înțelegerea arhitecturii expoziționale. Lucrările Anei Maria Parasca nu sunt simple obiecte așezate într-o sală. Ele participă la configurarea unui mediu. Distanțele dintre ele, înălțimea la care sunt suspendate, direcția luminii și umbrele proiectate contribuie la construirea unei dramaturgii vizuale.
Arhitectura istorică a „Băii Turcești” intră într-o relație subtilă cu obiectele contemporane. Există o întâlnire între memoria locului și memoria materialelor. Pereții primesc urmele picturale și umbrele sculpturale, iar lucrările par să se insereze într-un spațiu care are deja propria sa istorie. Această întâlnire poate fi înțeleasă prin noțiunea de heterotopie formulată de Michel Foucault: un spațiu real care adăpostește mai multe temporalități, funcții și sisteme de reprezentare. Centrul de artă devine, în acest context, un loc al suprapunerilor. Trecutul arhitectural, prezentul artistic și timpul imaginar al lucrărilor coexistă într-un singur dispozitiv spațial.
Afișul expoziției pare o miniatură a acestui dispozitiv. Din punct de vedere vizual, el condensează materia picturală, sugestia corporală, liniile metalice și structura tipografică într-o imagine care are propriul ei dinamism. Fundalul pictural, cu zone dense și straturi cromatice, creează senzația unei materii care a traversat mai multe stări. Peste această suprafață apar linii și forme antropomorfe, iar tipografia se așază ca un al doilea strat de construcție. Afișul poate fi interpretat prin ideea de parergon, formulată de Jacques Derrida în La vérité en peinture. Parergonul desemnează cadrul, marginea, ceea ce însoțește opera și participă la constituirea ei fără a aparține în mod simplu nici interiorului, nici exteriorului. Afișul se află exact într-o asemenea poziție. El aparține evenimentului expozițional, însă își dezvoltă propria autonomie vizuală. El anunță expoziția și, simultan, o interpretează.
Imaginea de pe afiș este o ușă vizuală. Privitorul intră în expoziție printr-o imagine care deja conține vocabularul ei fundamental: corp, linie, culoare, materie, fragment, transformare.
Titlul și afișul creează împreună o relație între limbaj și imagine. ANAMorphē este un cuvânt care se comportă ca un obiect vizual. Scrierea sa produce ritm, iar fragmentarea tipografică sugerează transformarea internă a formei. Titlul nu doar numește expoziția, el îi reproduce principiul. Relația dintre cuvânt și imagine poate fi apropiată de poezia lui Paul Valéry, pentru care opera reprezintă un proces, iar forma se află într-o permanentă tensiune între facere și devenire. În Eupalinos ou l’Architecte, Valéry construiește figura arhitectului ca artist preocupat de relația dintre materie, proporție, spațiu și ritm. Ideea poate fi transferată asupra Anei Maria Parasca: lucrările sale sunt construite ca niște organisme spațiale în care ritmul gestului, proporția, textura și golul participă la apariția formei. În aceeași zonă poetică poate fi amintit Rainer Maria Rilke, mai ales prin reflecțiile sale asupra obiectului și sculpturii. Rilke, în textele sale despre Rodin, surprinde transformarea obiectului artistic într-o realitate care cere o privire îndelungată, o privire capabilă să descopere forma în timp. Pentru Rilke, lucrul artistic dobândește o existență proprie, iar contemplarea sa devine o formă de apropiere. Lucrările Anei Maria Parasca cer tocmai această privire răbdătoare, capabilă să urmărească diferența dintre suprafață și adâncime, dintre imagine și obiect. Rilke oferă și o cheie pentru înțelegerea corpului absent. În poemele sale, corpul se află adesea în relație cu obiectele, spațiul și timpul, iar lucrurile capătă o intensitate aproape afectivă. În expoziția Anei Maria Parasca, veșmintele și structurile metalice dobândesc o asemenea intensitate. Ele par să aibă propria lor viață secretă.
Se poate observa, de asemenea, o apropiere de poetica lui Fernando Pessoa, în special de problematica identității multiple și a heteronimiei. Corpul vestimentar și structurile antropomorfe ale expoziției sugerează identități posibile, figuri aflate între persoană și personaj. Haina poate deveni un alter ego, iar silueta metalică poate sugera o prezență care nu se lasă fixată într-o singură identitate. Expoziția construiește o adevărată poetică a alterității. Fiecare obiect pare să poarte în sine un altul. Fiecare formă sugerează o formă posibilă. Fiecare corp proiectează un alt corp. Această logică a dublului se regăsește și în raportul dintre obiect și umbră, dintre veșmânt și corp, dintre pictură și sculptură, dintre imagine și materie. Expoziția este traversată de o serie de perechi care se transformă una în cealaltă. Pictura și obiectul, corpul și haina, linia și volumul, suprafața și adâncimea, prezența și memoria se află într-un dialog continuu.
În locul unei estetici a obiectului definitiv, Ana Maria Parasca propune o estetică a tranziției.
Această formulă poate explica și caracterul expresionist al picturilor. Culoarea nu ilustrează o formă prestabilită, ea participă la nașterea ei. Roșul poate deveni carne, brunul poate sugera pământul, albastrul poate produce adâncime, albul poate deschide o zonă de respirație, iar negrul poate accentua structura. Culoarea are rolul unei materii vii, capabile să genereze forme.
În anumite lucrări, petele și gesturile par să se apropie de ceea ce Antonin Artaud ar fi numit o scriere a corpului. Există o energie a suprafeței care depășește reprezentarea și se transmite direct ca tensiune. Pictura devine gest, iar gestul devine expresie corporală. Expoziția își dezvăluie și dimensiunea performance. Fiecare lucrare păstrează memoria unei acțiuni. Pictura consemnează mișcarea mâinii, metalul păstrează forța îndoirii, textilele păstrează gestul plierii și al suspendării. Opera devine urmaunuiperformance. Această caracteristică îi conferă proiectului o puternică unitate internă. Pictura, obiectul și instalația nu apar ca trei genuri juxtapuse, ele sunt trei stări ale aceleiași cercetări. Ana Maria Parasca urmărește aceeași problemă prin materiale diferite: cum se naște forma și cum poate ea continua să existe prin transformare.
ANAMorphē poate fi citită și prin noțiunea de materia prima, în sensul filosofic și alchimic al unei materii aflate înaintea formei definitive. Alchimia a imaginat transformarea ca proces de rafinare, purificare și transmutare. Ana Maria Parasca nu recurge propriu-zis la iconografia alchimică, însă lucrările sale păstrează ceva din această fascinație pentru materia care își schimbă starea. Metalul, culoarea și țesătura trec printr-un proces de transformare și ajung să poarte o identitate nouă. În această lumină, expoziția poate fi înțeleasă ca un laborator poetic al formei. Pânza reprezintă unul dintre materialele de bază ale acestui laborator. Ea primește culoare, apoi volum, apoi pliuri și structuri. Metalul aduce rezistență și schelet. Țesătura introduce corpul și memoria. Umbra adaugă o dimensiune imaterială. Lumina activează toate aceste componente. Rezultatul îl constituie un ansamblu de obiecte care par să se afle între două regnuri: cel al lucrurilor și cel al ființelor. Această ambiguitate reprezintă, în fond, una dintre marile reușite ale expoziției. Obiectele au suficientă materialitate pentru a rămâne obiecte și suficientă expresivitate pentru a dobândi o prezență aproape umană. În fața lor, privitorul dezvoltă spontan o relație afectivă. Haina poate sugera memoria cuiva, un chip metalic poate provoca impresia unei prezențe, iar o suprafață pictată poate părea asemenea unei materii organice. Arta produce astfel o formă de antropomorfizare poetică. Referința la Giorgio Agamben și la reflecțiile sale despre gest poate deveni relevantă. Pentru Agamben, gestul se situează între acțiune și reprezentare; el arată o posibilitate, o energie a corpului, o mișcare care își păstrează deschiderea. În lucrările Anei Maria Parasca, gestul artistic rămâne vizibil după încheierea procesului. Lucrare păstrează mișcarea care a produs-o. Pictura devine astfel memorie a gestului. Această formulă permite o înțelegere mai nuanțată a expresionismului prezent în expoziție. Gestul nu generează exclusiv explozie cromatică, el sugerează o înscriere corporală. Fiecare intervenție a artistei se imprimă în material și continuă să acționeze asupra privitorului. De aici rezultă caracterul aproape muzical al unor compoziții. Liniile, petele și structurile metalice creează ritmuri. Unele forme se repetă, altele se întrerup, unele cresc, altele se subțiază. Pictura poate fi privită drept o partitură vizuală în care culoarea reprezintă timbrul, linia reprezintă melodia, iar spațiul dintre forme reprezintă pauza. Această dimensiune poate fi apropiată de Theodor W. Adorno, pentru care arta modernă își construiește tensiunea prin relații interne, disonanțe și structuri care refuză închiderea într-o singură armonie. În lucrările Anei Maria Parasca, contrastele cromatice și diferențele dintre materiale produc tocmai această tensiune. Suprafața pictată și metalul, fragilitatea textilei și rigiditatea structurii, culoarea intensă și golul spațial se întâlnesc într-o compoziție dinamică. În acest fel, expoziția dobândește și o dimensiune arhitecturală. Fiecare lucrare își construiește propriul spațiu, iar toate împreună creează un spațiu mai amplu. Golurile devin la fel de importante ca formele pline. Distanțele dintre obiecte capătă valoare compozițională. Umbrele extind sculpturile, iar pliurile modifică relația dintre lumină și volum.
Proiectul artistic poate fi privit, prin urmare, și ca o expoziție despre interval. Intervalul dintre pictură și sculptură, dintre corp și veșmânt, dintre suprafață și volum, dintre obiect și umbră, dintre trecut și prezent, dintre ceea ce privitorul vede și ceea ce imaginea îl determină să imagineze.Adevărata forță a proiectului se află în aceste intervale. Ana Maria Parasca construiește o lume în care forma își păstrează identitatea prin transformare. Această idee oferă titlului întreaga sa profunzime. ANAMorphē vorbește despre formă, însă vorbește și despre privire, despre corp și despre timp. Forma apare, se modifică, se desface și se recompune. Privitorul participă la această mișcare prin propriul său parcurs. Demersul artistic poate fi înțeles și ca o cercetare plastică asupra devenirii. El pornește de la pictură și ajunge la obiect, pornește de la culoare și ajunge la corp, pornește de la țesătură și ajunge la memorie, pornește de la linie și ajunge la spațiu. Fiecare transformare produce o nouă stare a lucrării artistice.
Originalitatea Anei Maria Parasca se manifestă în felul în care aceste metamorfoze sunt absorbite într-un limbaj plastic personal, în care expresivitatea picturală întâlnește memoria veșmântului, delicatețea liniei și forța obiectului sculptural. La capătul acestei experiențe, ceea ce rămâne este imaginea unei materii care își caută forma și a unei forme care își caută corpul. Expoziția Anei Maria, propune o lume în care lucrurile poartă urmele transformării lor și în care fiecare obiect pare să se afle într-un moment privilegiat al existenței: chiar înainte de a deveni altceva. Aceasta este, poate, miza profundă a proiectului Anei Maria Parasca. ANAMorphē nu descrie metamorfoza, pur și simplu o produce. Nu vorbește doar despre mobilitatea formei, ea construiește această mobilitate în însăși textura lucrărilor. Pânza se ridică din statutul de suport și devine corp; haina devine portret; metalul devine desen; umbra devine imagine; iar imaginea, la rândul ei, devine obiect.
În spațiul „Băii Turcești”, aceste transformări alcătuiesc o singură țesătură conceptuală. Pictura, sculptura, obiectul și instalația se întâlnesc într-o experiență a formei aflate permanent în devenire. ANAMorphē este numele unei sensibilități artistice care caută în materie posibilitatea unei alte materii, în corp posibilitatea unei alte prezențe, iar în imagine posibilitatea unei alte priviri. Iar această privire, odată pusă în mișcare, descoperă că fiecare formă conține în sine o altă formă, asemenea unei imagini ascunse în interiorul imaginii, asemenea unei memorii care continuă să lucreze în prezent. În această perpetuă translație dintre suprafață și adâncime, dintre obiect și apariție, dintre corp și absență, se configurează universul plastic al Anei Maria Parasca: un univers în care materia dobândește memorie, forma dobândește timp, iar privirea devine locul în care transformarea se împlinește.
Recent Comments