Radu A. Pircă – Mituri și realități mai mult sau mai puțin adevărate, cu și despre Brâncuși

Brâncuși: evadările din Hobița — mit, date și context istoric

Episod din seria „Mituri și legende”, cu Radu Pircă, istoric și colecționar de artă, și Cosmin Nasui, istoric de artă

Conversația pornește de la un studiu recent al lui Radu Pircă — disponibil gratuit pe Substack — despre copilăria și tinerețea lui Brâncuși, abordată prin instrumente de microistorie: date statistice, documente de arhivă, rapoarte medicale, recensăminte. Cosmin Nasui contextualizează metodologic: Pircă lucrează cu „big data” istorică în care concluziile ies singure din acumularea de informații.

„Evadarea” — termenul lui Brâncuși însuși

Punctul de plecare e lexical. Nu Pircă a inventat termenul „evadare din Hobița” — Brâncuși însuși îl folosește în schițele autobiografice mâzgălite pe plicuri și hârtii din atelier, publicate de Doina Lemny în 2004. Le scria într-o franceză pe care Pircă o numește „gorjeză”: amestec de română, franceză, uneori engleză sau germană. Termenul apare și la fiul colaboratorului Georgescu-Gorjan (într-un articol din SCIA, 1965), și la Vlahuță — surprinzător, pentru un scriitor sămănătorist — și la istoricii de artă occidentali, dar nu și la cei români.

Au fost mai multe evadări: cel puțin trei, posibil mai multe. Prima — o singură zi. Urmează plecări mai lungi, angajări la Târgu Jiu și Slatina, întoarceri (probabil de frica mamei). Locuia mai mult la fratele mai mare, Ion, antreprenor. Ultima plecare — completă — din Hobița durează șase ani, timp în care, scrie Brâncuși cu mâna lui: „M-am plimbat prin țară și nu m-am întors acasă.”

Hobița și Peștișaniul — ce știm, ce nu știm

Pircă insistă pe o cheie metodologică: statisticile epocii sunt puternic instrumentalizate. Cercetătorii care le produceau aveau viziuni prestabilite, deci datele trebuie citite „cum grano salis”. Exemplu: primul recensământ pentru Moldova ar fi avut cifrele de populație reduse artificial cu 28-30% din motive politice.

Cu această rezervă, iată contextul:

Statutul social al familiei. Peștișaniul și Hobița sunt localități vechi, cu documente din sec. XVI. Unui boier i se dăruiesc, îi sunt confiscate pentru „hiclenie” și rămân în domeniu domnesc vreme îndelungată. Efectul: locuitorii nu mai sunt supuși unui boier și devin moșneni — adică țărani liberi, proprietari pe pământ moștenit, nu clăcași. În Gorj, spre deosebire de câmpie, circa trei sferturi din țărani aveau pământ la sfârit de sec. XIX. Tatăl lui Brâncuși era arendaș pentru mănăstirea Tismana — parcele mici, neidentificate precis în documente, poate pădure, poate câmp. Familia: opt copii, mamă care rămâne singură la un moment dat.

Numele Brâncuși domină registrul de decese din 1833–1866 (cel mai vechi păstrat, care se oprește cu zece ani înainte de nașterea sculptorului). Probabil că Brâncuși a fost și numele întemeietorului satului Hobița.

Eticheta „Prințul Țăran.” O foloseau înainte de Petru Comarnescu și istorica de artă Carola Giedion-Welcker. Sensul real era că Brâncuși provenea dintr-o familie de moșneni — adică țărani liberi, care aveau demnitate și proprietate, nu iobagi. „Prinț” trimite la această independență, nu la bogăție.

Viața concretă în Hobița sfârșit de secol XIX

Pircă descrie condițiile cu minuțiozitate, subliniind că nu vrea să producă o imagine romantizată, dar nici caricaturală.

Locuința. Case mici, două camere, aglomerate. Animalele stăteau în curte, uneori intrau în tindă. Curtea era plină de balegă — medicii și învățătorul Popescu (care a trăit în Peștișani după 1900) o descriu cu oroare. Casele erau supraîncălzite iarna — Pircă face o paranteză amuzantă: poate de acolo vine obiceiul românesc de a ține casa la 25-27°, față de 19-20° în Germania. Afară frig mare, înăuntru abur — „oală de presiune”, spun medicii.

Înălțimea. Media în sat era 1,55 m. Brâncuși, mort la 1,62 m, era probabil ceva mai înalt în tinerețe — un om destul de înalt pentru standardele locale.

Mâncarea. Baza: mămăligă — circa 1–1,5 kg de mălai pe cap de locuitor pe zi, după estimările medicului Laugier (medic județean în Dolj, ulterior inspector sanitar al Olteniei). Urmată de ceapă, legume, brânză de burduf și caș (nu telemea — telemeaua vine din Brăila și pătrunde abia în comunism, spune Nasui din istorie orală). Ouă, pești din Bistrița, carne foarte rar: 400 g de persoană la Crăciun, maximum 50 g în zilele de dulce din restul anului. Circa 160 de zile de post pe an. Pâinea — rară. Brâncuși o știa și n-a adoptat-o la Paris; bazele meselor lui românești erau tot mămăliga. O particularitate menționată: mâncau varza exclusiv murată, niciodată dulce.

Alcoolul. Se producea vin (probabil de calitate proastă) și țuică în gospodărie. Gorjul are, surprinzător, cea mai mică densitate de cârciumi din țară — statistic, nu era județul „bețivilor”. Pircă explică: alcoolismul e „în ochii statisticianului”. Cifrele dau 7,8% alcoolici în Gorj față de peste 50% în unele județe din Moldova — diferență care indică mai degrabă criterii de înregistrare diferite decât o realitate atât de contrastantă. Anecdota Brâncuși: Giedion-Welcker scrie că el îi povestea că la trei ani a dat iama în butoiul de țuică, după care l-a bătut tatăl. Era accesibil — casa mică, nicio cameră specială pentru depozitare.

Îmbrăcămintea. Cămașa purtată zi și noapte, spălată o dată pe săptămână. Medicii recomandau trei-patru cămăși și schimb de două ori pe zi — o garderobă imposibilă economic. Copiii, uneori cu o singură cămașă la -26°. Opincile — și ele criticate de medici pentru că nu susțineau bine piciorul. Un fragment inedit: o carte din epocă aloca un capitol întreg explicând învățătorilor cum să prevină masturbarea la școlari — în timp ce 43% din școli aveau podea de lut și pereți din nuiele.

Superstiții și religie. Pe lângă sărbătorile oficiale, se țineau în Gorj sub 40 de sărbători suplimentare fără legătură cu calendarul creștin (în Moldova erau mai multe). Religiozitatea propriu-zisă era vagă. Circa 30% din cuplurile rurale la nivel național trăiau în concubinaj; în Gorj, circa 20%. Preotul trecea uneori de două-trei ori pe an prin sate izolate. Pircă și Nasui sunt tranșanți: tendința recentă de a-l prezenta pe Brâncuși ca om profund religios nu are acoperire în surse — Doina Lemny, care cunoaște tot ce a scris sculptorul, nu a găsit nicio urmă de religiozitate. În schimb, contactele lui intelectuale și spirituale trimit mai degrabă spre teosofia și antroposofia interbelice — o „spiritualitate new age” a epocii, practicată și de Cecilia Cuțescu-Storck, și, în opinia lui Nasui, chiar de Arsenie Boca (a cărui pictură e citită ca eclectism spiritual ecumenic, nu ortodoxie strictă).

Școala și analfabetismul

Școala din Peștișani era la 5,5 km de Hobița — 11 km dus-întors, pe drum inexistent iarna. „Până la urmă nici nu e vina părinților sau a copiilor că nu merg la școală.” Brâncuși a stat vreo doi ani, a fost apoi mutat la școala din Brădiceni (aproape la fel de departe), unde era profesor un văr de-al lui, un Petre Brâncuși. Episodul cu banca scrijelită cu cuțitul și arestul în coteț e relatat de Comarnescu — a cărui credibilitate Pircă o pune sub semnul întrebării, exceptând notele informative date Securității, „unde presupunem că a fost riguros.”

În 1899 (rezultate publicate 1904), în tot Gorjul 90% din locuitori erau analfabeți. Până în 1912 numărul scade la Peștișani la circa 2.000 din 3.700, dar 70% dintre analfabeți erau femei — scolarizarea fetelor în mediul rural era practic inexistentă. Din cei 180.000 de gorjeni, doar 900 de femei știau să citească, inclusiv din Târgu Jiu. Din întregul Gorj rural, cam 500 de oameni erau abonați la un ziar sau revistă.

Primarii: mulți semnau cu degetul. Un exemplu din Peștișani — primarul Șoșoi acuzat că punea oamenii să-i construiască casa în loc să repare drumul, fugit la București unde s-a angajat poștaș incognito. Succesorul lui — implicat în falsificarea monezilor de argint, împreună cu notarul (secretarul primăriei, singurul știutor de carte). 80-90% dintre notarii gorjeni aveau doar patru clase.

Brâncușologia ca problemă

Pircă e dur cu ce numește „brâncușologie”: nu o consideră știință, ci „artizanat, cottage industry.” Obsesia de a găsi spirale populare în opera lui, de a conecta fiecare formă cu folclorul românesc — o forțare lipsită de rigurozitate. „A făcut ilustrație cu spirale pentru James Joyce. Nu cred că s-a inspirat din folclorul românesc pentru James Joyce.” Nasui e de acord: elementele etnografice, dacă există, nu sunt de căutat în estetică, unde Brâncuși are o autonomie completă, ci poate în obiceiuri — alimentare, de viață.

Evadarea ca proiect existențial

Concluzia ambilor: evadarea lui Brâncuși nu e doar fizică. E și mentală. El încearcă să scape din Hobița concretă și din Hobița imaginară — și din varianta negativă a igieniștilor (sălbaticul needucat), și din cea pozitivă a brâncușologilor (țăranul carpatin, prințul folcloric, substratul dacic). „Cine n-a evadat de aici sunt brâncușologii. Ei sunt în continuare prinși.”

Dovada finală: Brâncuși și-a cumpărat loc de veci la Paris, din timp și deliberat. „N-a fost un accident că a fost înmormântat la Paris.” Nasui adaugă: ca orice bun țăran, se pregătise din vreme de moarte — dar și-o pregătise la Paris.

Referitor la bani și avere: bursa primită în 1907 (la 31 de ani, la limita de vârstă) era de 1.200 lei — o sumă pe care părinții lui probabil că n-o văzuseră niciodată adunată, dar mică față de costul vieții la Paris. O casă în Hobița cu pământ costa 200 lei. Cei 50.000 lei primiți pentru monumentul de la Târgu Jiu în 1937 reprezentau de fapt, în putere de cumpărare reală, mai puțin decât 7.500 lei dinainte de Primul Război Mondial — leul pierduse mult. Brâncuși era strângător (le lasă „alunele” lui Natalia Dumitrescu și Alexandru Istrati), dar nu bogat în sensul mitic.

Episodul Morțun: Brâncuși venise cu proiectul unei fântâni (nu al unei statui) pentru București. Morțun, primarul, îi respinge proiectul — nu din dușmănie față de artă (îi cumpărase o lucrare), ci probabil pentru că „toată lumea aștepta o statuie” și un primar nu putea supraviețui politic cu o fântână avangardistă. Scrisoarea lui Brâncuși publicată în Observatorul Cultural îl numește ironic „bunul meu amic Morțun” — nu dușmanul artelor. Versiunea că „s-a supărat pe România și a plecat” e o construcție ulterioară, întreținută de Brâncuși în discuțiile cu Pandrea și Paleolog din 1937-38, când Morțun era mort de 18 ani și nu mai putea contrazice nimic.

///

În acest episod din seria „Mituri și realități mai mult sau mai puțin adevărate, cu și despre Brâncuși”, produsă de PostModernism Museum cu finanțare de la Ministerul Culturii la 150 de ani de la nașterea sculptorului, istoricul de artă Cosmin Nasui dialoghează cu istoricul și colecționarul de artă Radu A. Pircă.

Mai multe detalii aici: https://www.postmodernism.ro/mituri-si-realitati-mai-mult-sau-mai-putin-adevarate-cu-si-despre-brancusi/