Femei în arta românească
Expoziția Fața nevăzută a lunii este deschisă la Fundația Doina și Octavian Cosman (Str. Andrei Mureșanu nr. 11, Cluj-Napoca) până în 16 mai 2026 (vineri și sâmbătă de la 17.00 la 19.00).
“O sensibilitate specific feminină nu există în artă din simplul motiv că inteligența și arta nu au sex. Feminin și masculin sunt calități care nu corespund nici unei realități în artă. Un desen de-al meu dur, colțuros și sigur poate fi mai viril decât un buchet de liliac alb lângă un plic violet al cine știe cărui pictor. Sensibilitate specific feminină nu există legată de sexul creatorului, ci numai de felul său de a fi.” [Nina Arbore]
Expoziția Fața nevăzută a lunii reunește o serie de lucrări provenite dintr-o importantă colecție de artă clujeană, lucrări realizate în exclusivitate de femei-artiste. Femeia este păstrătoarea sufletului. Fără ea, întregul edificiu al vieții s-ar nărui. Cu mâinile ei, ea dă formă și culoare lumii. Ea este gardiana tainelor universului. Investită cu putere, femeia știe să dea glas fanteziilor strălucitoare.
Se împlinesc în aceste zile 110 ani de la prima expoziție la care participau în exclusivitate artiste pictor, – “pictore”[1]. Intitulată Salonul Femeilor, expoziția a fost organizată la Ateneul Român, în februarie-martie 1916, de Asociația Artistelor Plastice (sub înaltul patronaj al M. S. Regina Maria), de către Olga Greceanu și Cecilia Cuțescu Storck, două artiste care au militat pentru independența și afirmarea artistelor într-o societate în care femeia îndeplinea preponderent o funcție în spațiul domestic.
Pentru mişcarea artistică feminină, acest moment a constituit apogeul în emanciparea artistelor plastice din România, un semn al luptei lor pentru afirmare într-o societate în care femeile nu beneficiau încă de drepturi politice și erau excluse din mediile artistice oficiale. Expoziția Salonul Femeilor a fost prima expoziție dedicată exclusiv artistelor, oferindu-le vizibilitate și recunoaștere, și a fost începutul mișcării pentru afirmarea artei feminine în România. A însemnat un moment simbolic al luptei pentru emancipare, având scopul de a promova o lectură nouă a artei feminine și a fenomenului feminismului în România modernă. Într-o lume dominată de bărbați, femeile-artiste au tebuit să depună un efort sporit pentru a-și fixa locul în arta românească.
Accesul femeilor la educație a fost un proces gradual, marcat de reforme legislative, eforturi individuale și activism feminist. De la școlile primare limitate, până la universități și profesii de elită, femeile au depășit obstacolele sociale și culturale, contribuind la transformarea societății și la promovarea egalității de gen în educație. În România, la sfârșitul sec. al XIX-lea și începutul sec. al XX-lea, accesul femeilor la învățământul artistic a fost limitat, iar activitatea artistică a femeilor era mai degrabă privită ca o activitate de salon, nu ca o carieră în sine. Pasiunea pentru artă le-a fost insuflată din mediul familial sau educațional, dar unele artiste din această perioadă au avut posibilitatea să facă studii de artă în străinătate și să lucreze în atelierele unor artiști de acolo.
În 1897, Cecilia Cuțescu Storck a studiat la München, la Damenakademie, iar în 1899 s-a mutat la Paris unde a frecventat Académie Julien sub tutela lui Jean Paul Laurens și Benjamin Constant. A fost prima femeie profesor universitar în învățământul de artă din Europa și prima din România care a realizat pictură murală. Provenind dintr-o familie de cunoscuți activiști politici, Nina Arbore a început să picteze alături de Nicolae Vermont. În 1906 s-a înscris la Academia Femeilor de pe lângă Asociația Artiștilor din München, unde a studiat cu profesorul german de origine română Angelo Jank. După terminarea studiilor, a plecat la Paris, unde a lucrat în studioul lui Henri Matisse. Olga Greceanu a urmat studii de chimie și de arte frumoase la Liège, pe care le-a finalizat în 1922. Ulterior, s-a specializat pentru lucrul în frescă, la Paris, la Academia Baudoin.
Cele trei artiste au format “Grupul celor trei doamne”, ca un răspuns feminin la “Grupul celor patru”, format din Nicolae Tonitza, Ștefan Dimitrescu, Francisc Șirato și sculptorul Oscar Han. În 1916, grupul “Grupul celor trei doamne” a pus bazele Asociației Artistelor Plastice, care a cunoscut un moment de eflorescență în perioada interbelică. În epocă, “Grupul celor trei doamne” a fost considerat controversat, unele voci critice considerând că arta nu trebuie împărțită pe criterii critice. A avut success public, stârnind rivalitate și invidie în mediul artistic predominant masculin, deoarece idea de emancipare feminină a fost adeseori contestată în perioada interbelică.
Anul 1948 anunța o schimbare radicală a rolului femeii în societate: oficialitățile comuniste au proclamat egalitatea dintre sexe, iar femeii i se recunoștea locul lângă bărbat, atât din punct de vedere social și politic, cât și cultural și artistic. Această egalitate a venit, însă, cu alte limitări, aplicate tuturor artiștilor români: impunerea unei tematici realist-socialiste și a unui stil oficial care a dus la realizarea unor lucrări “de sertar”, în așteptarea unor orizonturi mai deschise.
Trecând prin egalitarismul iluzoriu declarat din perioada comunistă, asistăm astăzi la o prezență masivă a artistelor pe simezele muzeelor și ale galeriilor de artă din România.
De la modern la contemporan, de la figurativ la abstract, expoziția Fața nevăzută a lunii propune publicului un dialog între mai multe generații de artiste cu nume rezonante în plastica românească: Livia Agricola, Mirela Anura, Tania Baillayre, Lucia Dem Bălăcescu, Mariana Bojan, Manuela Botiș, Geta Brătescu, Florina Breazu, Titina Călugăru-Căpitănescu, Nuni Delavrancea Dona, Victoria Ileana Dragomirescu, Irina Dumitrașcu, Dora Dumitrescu, Dorothea Fleis, Yvonne Hasan, Ruxandra Ilfoveanu, Viorica Ionescu, Ida Karskaya, Lucia Lobonț, Ligia Macovei, Irina Dora Măgurean, Ana Maria Micu, Anca Popescu, Andreea Radu, Ileana Rădulescu, Paula Ribariu, Silvia Suciu, Alina Staicu, Ileana Ștefănescu, Mirela Trăistaru, Simona Vilău.
Silvia Suciu
[1] “Pictoră“ şi “sculptoră“ erau termenii femini pentru “pictor” şi “sculptor”; până la începutul sec. al 20-lea, cuvintele “pictoriță“ şi “sculptoriță“ erau diminutive folosite ironic, la început, dar câştigând apoi tot mai mare teren, şi impunându-se în final în limbajul curent.
Recent Comments