O moștenire europeană: expoziția jubiliară „Arta Băimăreană 130 (1896–2026)”

în dialog: Strébeli Róbert, director Muzeul Județean de Artă «Centrul Artistic Baia Mare» Kósa András László, director, Institutul Liszt – Centrul Cultural Maghiar București Soós Zoltán, Primarul municipiului Târgu Mureș Cosmin Nasui, istoric de artă

Discuția are loc la Institutul Liszt – Centrul Cultural Maghiar din București, cu ocazia vernisării expoziției jubiliare „Arta Băimăreană 130 (1896–2026)”. Moderatorul este Cosmin Nasui, istoric de artă, iar participanții sunt Strébeli Róbert (directorul Muzeului Județean de Artă «Centrul Artistic Baia Mare»), Kósa András László (directorul Institutului Liszt – Centrul Cultural Maghiar București) și Soós Zoltán (primarul municipiului Târgu Mureș).

Cosmin Nasui deschide dialogul menționând că această expoziție este a doua pe care Strébeli Róbert o aduce la București, simultană cu expoziția dedicată lui Josef Klein de la Muzeul Național de Artă al României. De asemenea, evocă discursul primarului Soós Zoltán de la vernisaj, în care acesta a subliniat dinamica relațională a artiștilor băimăreni dincolo de aspectele etnice sau religioase, pledând pentru libertatea artiștilor față de politică.

Kósa András László povestește că a devenit director al Institutului Maghiar din București în 2012, iar primele evenimente ale mandatului său au inclus expoziții băimărene. El subliniază importanța de a nu organiza evenimente izolate, ci de a crea conexiuni – precum legătura cu expoziția de la Muzeul Național de Artă al României – și anunță intenția de a continua în septembrie cu artiști contemporani băimăreni, pentru a demonstra că această colonie artistică are și un viitor, nu doar un trecut glorios, inclusiv prin colaborări între artiști români și maghiari.

Cosmin Nasui evocă influența personală a profesorilor Judit și Gheorghe Crăciun, care le-au deschis accesul la fondatorii școlii de pictură băimărene prin colecția lor, diapozitive și albume de artă.

Strébeli Róbert ghidează apoi parcursul expoziției, care este organizată în două „voleuri” (secțiuni). Prima sală cuprinde întemeietorii școlii, până în jurul anului 1910. El prezintă lucrări ale lui Hollósy Simon – inclusiv un peisaj de la Teceu reprezentând podul peste Tisa, un pod care lega Imperiul Austro-Ungar de Polonia și care a fost bombardat în al Doilea Război Mondial. Din scrisorile lui Hollósy reiese că podul avea și o dimensiune tragică – se găseau pe el tot mai multe pălării și pantofi ale celor care își luaseră viața. Hollósy se retrage definitiv din Baia Mare din 1901 și nu mai calcă acolo după 1902. Discuția continuă cu prezentarea familiei Ferenczy (Ferenczy Károly), considerat marele maestru, ale cărui lucrări de familie sunt rareori reunite. Se menționează o lucrare din 1910 din centrul Băii Mari, cu detalii despre infrastructura istorică a orașului – apă potabilă adusă pe bușteni de castan din anii 1700. Sunt identificate motivele iconice repetitive ale școlii de pictură băimărene: Dealul Crucii, biserica reformată, monetăria, malul Săsarului, moara de pe pod.

Strébeli Róbert prezintă apoi lucrări ale lui Thorma János (pictor istoric renumit care a descoperit la Baia Mare libertatea de a picta dincolo de scenele istorice), Réti István (mai academic, mai temperat), Iványi-Grünwald Béla (cel mai avangardist dintre întemeietori, cu tendințe foviste aduse de la Paris, aflat în conflict cu clasicii, dar dedicat și educației, ceea ce i-a limitat creația proprie – practica de a corecta și semna lucrări ale studenților era frecventă în epocă).

O atenție specială este acordată lui Maticska, cel mai promițător pictor băimărean, mort la doar 21 de ani în 1906 de pneumonie. Iványi-Grünwald Béla i-a scris primarului Oliver Turman cerând ajutor – i s-au cumpărat bilete de tren spre Roma, cu speranța că aerul mediteranean l-ar vindeca, dar artistul a murit acolo, lăsând totuși lucrări remarcabile, inclusiv una din colecția Centrului de Cultură Târgu Mureș.

Strébeli Róbert face o paralelă între primarul Oliver Turman, care colecționa și sprijinea artiștii, și primarul actual Soós Zoltán, care la rândul său colecționează și achiziționează artă. Soós Zoltán confirmă că deține lucrări băimărene și afirmă că cea mai mare valoare culturală a Ardealului este colonia băimăreană, care a generat centre artistice secundare la Cluj, Târgu Mureș, Oradea, Satu Mare, Sibiu și Brașov. El precizează că s-a ocupat mai ales de perioada interbelică, mai puțin cercetată decât cea de dinainte de 1918.

A doua sală a expoziției este dedicată „salonului foviștilor” – grupul celor opt și artiștilor avangardei băimărene. Sunt prezentate lucrări ale lui Czóbel Béla (formate în atelierul lui Henri Matisse la Paris), Ziffer Sándor (al cărui autoportret din tinerețe este discutat pe larg – acesta a primit recunoaștere la Salonul Independenților de la Paris, unde Henri Matisse însuși l-a remarcat și l-a invitat la salonul oficial de toamnă), Nagy Oszkár (a cărui lucrare cu case minerești este și afișul expoziției), Krizsán János (a doua generație de profesori, cu influențe Van Gogh), Kiss Károly (post-impresionist puțin cunoscut), Eugen Pascu (modernist cu elemente de cubism-constructivism), Pittner Olivér (cu elemente incipiente de suprarealism) și Boromisza Tibor (care a fost efectiv alungat din colonie de prima generație, atelierul său fiind împrejmuit cu sârmă ghimpată la expoziția jubiliară din 1912 – și totuși, ironia sorții, triptihul său a devenit una dintre capodoperele muzeului băimărean).

Soós Zoltán subliniază categoria „micilor meșteri mari” – artiști puțin cunoscuți (Károly, Pittner, Eugen Pascu) a căror creație nu a fost suficient evidențiată. Pittner a avut o expoziție de 180 de lucrări la Târgu Mureș cu trei ani în urmă. Ultima parte a conversației abordează tema picturii sociale în școala băimăreană – aspect mai puțin cercetat comparativ cu peisajul de plein air. Mediul mineresc genera tragedii: pierderi de vieți, văduve care alergau la gura minei la sunetul clopotelor (explicația pentru „rivulus dominarum” – „râurile care plâng” – oferită de profesorul Gheorghe Crăciun).

Soós Zoltán contextualizează economic: prima perioadă (Imperiul Austro-Ungar) era de înflorire; perioada interbelică a adus criză economică, piețe fragmentate, pierderea accesului la piețele de artă din Praga, Bratislava, Budapesta; apoi criza mondială a lovit puternic zona minieră. Mulți au emigrat, inclusiv artiști, în Argentina. Pictura socială este vizibilă la Klein József, Jándi Dávid, Krizsán János, Klein, Munt Hugo. Se menționează și o componentă de stânga (Lidia Agricola, poate Aurel Popp de la Satu Mare) și anecdota despre Tonitza care citea pe Marx de la Aurel Popp.

Discuția se încheie cu prezentarea lucrărilor lui Jándi Dávid (un meșter excepțional cu influențe ale neoclasicismului italian, care în anii ’30 anticipa ceea ce pictura modernă va realiza abia în anii ’50-’60) și Petre Abrudan (format în mediul băimărean, desenator tehnic la Combinatul Pheonix, care a traversat perioada dificilă de după 1937, a migrat la Cluj unde a fost profesor – inclusiv al lui Ioan Sbârciu – și s-a întors în cele din urmă la Baia Mare).

Expoziția este deschisă până pe 15 martie 2026 la Institutul Liszt, Centrul Cultural Maghiar din București, cu planuri pentru un episod următor dedicat artiștilor contemporani ai școlii de pictură băimărene.