Vă invităm începând cu 09 octombrie 2025 la expoziția personală de pictură și instalație cu titlul: „Pictura este un fel de muzică ce alină un nu-știu-ce în deșert” a artistului Mihai Nuțu, organizată în cadrul Memorialului Ipotești. Centrul Național de Studii „Mihai Eminescu”, curatoriată de Kassandra Mihai. Vernisajul expoziției va avea loc în 09 octombrie, la ora 12:30. Expoziția poate fi vizitată între 09 octombrie – 09 decembrie 2025, conform orarului de funcționare al Memorialului.
Scurtă biografie
Mihai Nuțu (n. Bistrița, 1987) trăiește și lucrează în Cluj-Napoca. Acesta a obținut licența și masterul în pictură la Facultatea de Arte Plastice a Universității de Artă și Design Cluj- Napoca. A participat în expoziții naționale și internaționale, printre care: 2011 – Galeria Șoimii Patriei, Cluj-Napoca, Insider (solo); 2017 – Galeria Doris Ghetta, Milano, Un incontro. Pavel Grosu&;Mihai Nuțu (duo); 2019 – Galeria Dedee Shattuck, New York, Group show (colectivă); 2021 – Galeria Artwise, Sarospatak, Ungaria, Simple Things (colectivă); 2024 – Palatul Culturii Iași, Romanian Creative Week, Wanna be fog with me? (colectivă); Mai 2024 – Spațiul Improbabil, Cluj-Napoca, Métatexte. Laisse-moi te clarifier les choses (solo); Iunie 2025 – Galeria Camera, Cluj-Napoca, Idiosyncratic Mnemosyne (solo).
„Pictura este un fel de muzică ce alină un nu-știu-ce în deșert
Expoziția mea crede că este despre un soi de disperare.
Cumva are dreptate, dar în miezul urletului există speranță.
Speranța se traduce prin nisip, lucruri arse de soare ori de foc,
Vâlvătaia bronzează, bucură, încălzește sau carbonizează.
Pictura este un fel de muzică ce alină un nu-știu-ce, în deșert…
Adică în liniștea inimii.
(Mihai Nuțu)
„Pictura devine un cântec insesizabil care se extinde dincolo de pânză, precum sunetul aerului uscat purtat în deșert. Lucrările adunate aici se situează între strigăte și muțenie: peisaje semi-abstracte care par să ascundă un tărâm de dincolo. Orizonturile se dizolvă în câmpuri de culoare, în timp ce urmele prezenței umane apar doar ca gesturi, fiecare punct fiind încărcat simbolic de zgomot. Rezultatul acestui câmp vast este o liniște metafizică, în care a vedea devine similar cu a asculta, iar spațiul rezonează liminal cu un peisaj sacralizat.
Titlul sugerează atât o enigmă, cât și o consolare. Un-nu-știu-ce, care indică acea emoție obscură ce precede înțelegerea – momentul în care percepția devine pură, neancorată și deschisă. Deșertul, în acest sens, nu mai este un loc geografic, ci un peisaj mental și spiritual: vast, lipsit de distrageri și totuși profund locuit de lumină.
Extinzând atmosfera picturilor în spațiul fizic, o construcție fragilă se ridică din nisip. O căsuță – redusă la scheletul său elementar – se odihnește în mijlocul unui teren acoperit de praf și tăcere, nu ca locuință, ci ca mormânt. Un prag de trecere dincolo. Între casă și întinderea ce-i stă înainte și în spate persistă un echilibru ciudat – nici ruină, nici renaștere, ci o suspendare, o respirație prinsă ca două note ale aceluiași acord ascuns, dusă aproape de ruptură. Timpul se pliază spre interior. Ceea ce rămâne este muzica slabă a ființei înseși – ușurând, pentru o clipă, acea tandră necunoaștere din inima tuturor lucrurilor.”- Kassandra Mihai
Recent Comments