Anatomia gândului, caligrafia materiei – expoziția „Dialectica substanței”
ArtEast Gallery, Iași – 26 iunie – 26 iulie 2025
text și foto de Petruța-Iulia Luchian
Expoziția Dialectica substanței, care reunește lucrările a două artiste – Andreea Pricop și Ioana Palamar –, nu se construiește pe un simplu joc al opozițiilor vizuale, ci configurează un demers meditativ asupra modului în care arta contemporană rearticulează astăzi sensul, materia și, mai ales, ideea însăși de frumos. În acest cadru, curatoriatul subtil al Danei Lungu propune un parcurs atent calibrat, ce solicită nu doar disponibilitatea privirii, ci și o participare reflexivă, aproape filosofică. Așa cum observa Arthur Danto, „arta nu mai este ceea ce vezi, ci ceea ce poți gândi despre ceea ce vezi”. Tocmai această dimensiune interpretativă fundamentează întreaga construcție expozițională, unde actul contemplativ devine, simultan, act de înțelegere. Titlul Dialectica substanței devine, o formulă filosofică dar și poetică a tensiunii dintre două regimuri ale expresiei – cuvântul și carnea – care nu se exclud, ci se caută, se ating și se reflectă reciproc, generând un spațiu de interogație sensibilă, mai degrabă, decât un teritoriu al certitudinilor. Curatoarea Dana Lungu a construit cu discreție un parcurs care solicită o privire atentă, răbdătoare, una capabilă să accepte disconfortul gândirii.
Lucrările Andreei Pricop, între scriitură și eter, din seria Ultramarine Blue, Clouds, and the Word of the Text, nu sunt compoziții picturale în sens clasic. Ele sunt, mai curând, atmosfere stratificate, palimpseste cromatice unde norii, caligrafiile în filigran și textul însuși se întâlnesc fără a se fixa într-o formă definitivă. Într-una dintre lucrări, cuvântul „nor” este înscris direct pe pânză. Nu e un gest ironic; e o reluare critică a relației dintre limbaj și reprezentare, în genul exercițiilor magrittiene sau, mai subtil, în linia semioticii lui Barthes. Sensul nu este dat, ci întârziat, așa cum nota și Derrida: semnul funcționează doar în absența lucrului.
Culoarea – de la rozuri calde la ultramarine dense – nu decorează, ci articulează o gândire afectivă. Potrivit lui Gaston Bachelard, culoarea nu este o simplă percepție, ci „un spațiu de reverie”. În picturile Andreei Pricop, albastrul devine materialul unui gând poetic despre absență, despre distanță, despre ceea ce scapă cuvântului.
În contrapunct, instalația Flayed a Ioanei Palamar transformă un fotoliu domestic într-o scenă a vulnerabilului. Acest obiect stacojiu, cu fragmentele din lut pictat (ce sugerează carnea) nu caută grotescul, ci, mai curând, ceea ce Julia Kristeva numește „abject”: zona unde limitele sinelui se fisurează, iar materia devine text — un alfabet visceral adresat privirii. Ioana Palamar respinge confortul estetic facil fără a cădea în pură negare: frumusețea rămâne, dar sub forma unei transparențe crude, fără înveliș. Sculpturile nu șochează prin ceea ce arată, ci prin ceea ce dezvăluie despre raportarea noastră la corp, durere și efemer.
Această opțiune pentru expunerea brutului se înscrie într-un fenomen cultural mai larg, numit kalifobie (de la gr. kalós — frumos, phóbos — teamă), teama de frumos, conform teorei lui Arthur Danto. Termenul apare, sporadic, în dezbaterile de după Al Doilea Război Mondial, când arta „frumoasă” începe să fie suspectată de: triumfalism formal — după traumele secolului XX, armonia clasică pare o mască a uitării; complicitate cu puterea — regimurile totalitare au instrumentalizat esteticul; kitsch și mercantilizare — industria culturală a banalizat idealul clasic (criticat de Theodor Adorno); normativitate socială — feminismul și teoriile postcoloniale denunță frumusețea canonică drept filtru excluziv. Astfel, de la poetica urâtului a avangardelor istorice până la minimalism și conceptualism, s-a instalat o suspiciune structurală față de frumos. Nu este vorba de un refuz total, ci de o cerință de justificare: frumosul trebuie „salvat” de superficialitate, altfel e suspect. Recent, autori precum Roger Scruton sau Dave Hickey au pledat pentru reabilitarea plăcerii vizuale, dar tensiunea rămâne.
Ioana Palamar nu practică această fobie, dar nici nu cade în tentația esteticii gratuite. Fragmentele ei de carne sunt riguroase, dar nu medicale; picturale, dar nu idealizate. Frumusețea lor stă tocmai în curajul de a arăta ceea ce, de regulă, cultura preferă să ascundă.
La Galeria ArtEast, cele două artiste răspund acestei tensiuni în moduri complementare: Andreea Pricop investighează un frumos precar, volatil, mereu pe punctul de a se risipi în text; Ioana Palamar practică un frumos dificil, dureros, care cere empatie, nu admirație pasivă. Expoziția sugerează că adevărata alternativă la kalifobie nu este reîntoarcerea la decorativ, ci integrarea lucidă a frumosului în discursul critic.
Ce înseamnă „dialectica substanței”? Criticul de artă Petru Bejan, care e și profesor de filosofie, a subliniat că în logica hegeliană, „dialectica” desemnează devenirea prin confruntarea contrariilor: teză, antiteză, sinteză. Aici, teza este limbajul (norul, textul), antiteza este carnea (materia, abjectul), iar sinteza nu apare ca obiect, ci ca act al privirii. „Substanța” din titlu nu este doar materia brută; este mediul comun în care sensul și afectul circulă între imagine și spectator. Privitorul devine, astfel, „filtru hermeneutic” — sintetizând experiența poetică a Andreei Pricop și incisivul memento corporal al Ioanei Palamar. Doar prin acest travaliu interior, expoziția își împlinește miza: aceea de a interoga limitele frumosului fără a capitula în fața fricii de el.
În tot acest parcurs expozițional își găsește loc și citatul lui Duchamp, amintit de criticul de artă Petru Bejan la vernisaj: „Artistul poate picta orice; publicul decide ce este artă.” În contextul kalifobiei, decizia publicului nu mai este un gest comod, ci un exercițiu critic: să recunoști frumusețea acolo unde ea coabitează cu neliniștea, și să accepți neliniștea ca semn al unei frumuseți autentice.
Dialectica substanței arată că frumosul nu dispare, dar se transformă: devine un loc de tensiune, de interogare, de asumare critică. Iar frica de frumos, kalifobia, se vindecă doar atunci când privirea are curajul să rămână, să contemple, să gândească — chiar și (sau mai ales) atunci când frumusețea nu se oferă imediat, ci se descoperă în adâncul materiei și în precaritatea cuvântului. Expoziția nu oferă certitudini, ci cutremură exact acolo unde lucrurile par stabile: în ideea de frumos, în raportul dintre vizibil și invizibil, în natura sensului. Este o experiență care nu se epuizează la ieșirea din galerie. Dimpotrivă: rămâne, se decantează, revine. Dialectica substanței nu este despre o definiție a artei, ci despre condițiile în care o imagine poate deveni cu adevărat o experiență de cunoaștere. E o expoziție care nu se grăbește, nu impune – ci creează tăcerea necesară în care întrebările importante pot fi, în sfârșit, auzite.
Recent Comments