„Omul care străbate aerul” — Galeriile Karo, 1 iulie-30 septembrie 2025
Expun: Matei Lăzărescu, Christian Paraschiv, Eugen Alupopanu, Mihai Sârbulescu, Virgil Scripcariu, Ioan Viorel Cojan, Dinu Săvescu, Maxim Dumitraș, Constantin Ṭȋnteanu
Nu cred că e necesar un text introductiv pentru expoziția de față sau, extrapolând, pentru oricare alta. Fac această constatare ȋn ciuda faptului că, ȋntr-o anumită măsură, mă regăsesc ȋn cei care ȋncearcă să scrie ceva meșteșugit și ieșit din comun — ȋn speranța de a-și valida astfel un loc, real sau imaginar, ȋntr-o ierarhie mai degrabă arbitrară decât meritorie. Ierarhie care, oricum, este atacată și pusă constant sub semnul ȋntrebării de cei de pe margine, care se simt excluși. Probabil am ȋndoieli fiindcă, deși luminează, cuvintele pot la fel de bine să ȋncurce, creând confuzie. Nimeni nu garantează că enunțul curatorial corespunde cu situația din teren, că vorbele meșteșugite nu sunt altceva decât călăuze pe cărări greșite, perdele de fum sau dorință frivolă de a ȋncerca marea cu degetul. Și totuși, calea cinismului sau a blazării transformă inevitabil totul ȋntr-un pustiu ȋn care nimic nu viețuiește. Este de preferat greșeala onestă — sau chiar impostura — ȋn locul deciziei de a nu risca de teama eșecului.
Omul care străbate aerul are ca punct de plecare lucrarea omonimă a lui Matei Lăzărescu, realizată ȋn 1978. În anul următor, el va emigra ȋn Franța, de unde revine ȋn țară doar ocazional. Acest desen nu a fost o alegere ȋntâmplătoare: el dă cheia de lectură a conceptului expozițional ȋn sens afectiv, evocă o stare — mai degrabă inefabilă — care refuză analiza rațională, preferând ȋn schimb cunoașterea intuitivă.
Angajarea unei abordări empirice și sentimentale a făcut ca cele 35 de picturi, sculpturi, desene și fotografii să ȋmpartă ȋncăperea ȋn relativă armonie, fără tensiuni evidente.
Aranjamentul acoperă cinci decenii. Cele mai vechi sunt autoportretele lui Mihai Sârbulescu din 1975, realizate pe când artistul era elev la Tonitza. Ele sunt continuate, ȋn ordine cronologică, de fotografiile pe hârtie Azomureș ale lui Viorel Cojan din anii ’80. Revine apoi Mihai Sârbulescu cu mai multe autoportrete din 1996 și 2019, urmat de cele trei lucrări de Maxim Dumitraș: Pietà, sculptură ȋn lemn; o lucrare parietală pe aceeași temă; și Cavaler trac, relief din ceramică.
Acestea sunt completate de Zborul albinei (Matei Lăzărescu, 2014), Rinocer ( Christian Paraschiv, 2021), Compoziție cu balaur (Virgil Scripcariu, 2022), Mănăstirea Râșca (Dinu Săvescu, 2024) și Efigie (Constantin Ṭȋnteanu, 2025). În sfârșit, seria portretelor lui Eugen Alupopanu ȋnchide ȋntreg parcursul ȋntr-un mod firesc. Inserțiile de ultim moment au fost doar reglaje fine, pentru a echilibra ansamblul: Clopot și Iris pe fond roșu.
Din triada lucrare (artist, poveste) — spațiu/timp — public (oglindă), ȋntâietatea revine invariabil primei părți. Aceasta, deși captivă ȋn galerie și hărțuită de privirea invazivă a ochiului, nu ȋntotdeauna bine informat, se ridică deasupra cu ușurință, fără să facă nimic ȋn schimb.
Demersul propus aici nu este despre valori, ci despre locurile comune, rutina (sau ruina) actului curatorial și seducerea unei audiențe, ȋn mare parte absente. Poate că am ajuns, așadar, la momentul ȋn care de preferat ar fi ca fiecare să meargă la casa lui, ucigând fără regrete perimata nevoie de exhibiționism fără finalitate. Și cine știe — poate, astfel, am avea cu toții numai de câștigat.
Constantin Ṭȋnteanu
The Man Who Walks Through Air
I don’t believe an introductory text is necessary for this exhibition — or, by extension, for any other. I make this observation despite the fact that, to some extent, I recognize myself in those who try to write something refined and out of the ordinary — in the hope of thereby validating a place, real or imaginary, within a hierarchy more arbitrary than meritorious. A hierarchy that, in any case, is constantly being challenged and questioned by those on the margins, who feel excluded.
Perhaps I have doubts because, though words can illuminate, they can just as easily mislead, creating confusion. No one can guarantee that a curatorial statement aligns with the reality on the ground, or that crafted phrases are anything more than guides down the wrong path, smoke screens, or a frivolous desire to dip a finger in the sea. And yet, the path of cynicism or indifference inevitably turns everything into a wasteland in which nothing can thrive.
An honest mistake — or even imposture — is preferable to the decision not to take any risk for fear of failure.
The Man Who Walks Through Air takes its starting point from the eponymous work by Matei Lăzărescu, created in 1978. The following year, he emigrated to France, returning to Romania only occasionally. This drawing was not a random choice: it provides the emotional key to interpreting the exhibition concept, evoking a state — rather ineffable — that resists rational analysis, favoring instead intuitive understanding.
The adoption of an empirical and sentimental approach allowed the 35 paintings, sculptures, drawings, and photographs to share the room in relative harmony, without evident tension.
The arrangement spans five decades. The oldest works are Mihai Sârbulescu’s self-portraits from 1975, created while the artist was still a student at Tonitza. These are followed, in chronological order, by Viorel Cojan’s photographs on Azomureș paper from the 1980s. Mihai Sârbulescu then returns with more self-portraits from 1996 and 2019, followed by three works by Maxim Dumitraș: Pietà, a wooden sculpture; a wall piece on the same theme; and Thracian Knight, a ceramic relief.
These are joined by Flight of the Bee (Matei Lăzărescu, 2014), Rhinoceros (Christian Paraschiv, 2021), Composition with Dragon (Virgil Scripcariu, 2022), Râșca Monastery (Dinu Săvescu, 2024), and Effigy (Constantin Țînteanu, 2025). Finally, Eugen Alupopanu’s series of portraits brings the journey to a natural close. Last-minute additions were merely fine adjustments, aimed at balancing the whole: Bell and Iris on a Red Background.
From the triad of work (artist, story) — space/time — public (mirror), primacy invariably belongs to the first. Although held captive in the gallery and harassed by the invasive gaze of the viewer — not always well-informed — it rises above with ease, without doing anything in return.
The project proposed here is not about values, but about commonplaces, the routine (or ruin) of curatorial practice, and the seduction of an audience that is, for the most part, absent. Perhaps we have reached the point where it would be better for everyone to go home, killing off — without regret — the outdated need for exhibitionism without purpose. And who knows — perhaps, in doing so, we might all stand to gain.
Recent Comments