Remus Grecu ”Praying for the snow” @ IOMO Gallery, București

Curated by Alice Zucca

În numeroase romane, dar și în cultura populară, zăpada este apărătoarea amintirilor. Sub învelișul alb, amintirile dăinuie în liniștea timpului care trece, stând mărturie asupra trecutului și a originilor noastre. Zăpada poartă cu ea un mesaj de speranță, forța sa de conservare redând puterea unui nou început, născut din sentimentul înviorător al unei alternative noi și pozitive ce apare la orizont – topirea zăpezii dezvăluind o lume nouă, încă imaculată, gata să fie înveșmântată în culori strălucitoare sub razele soarelui de dimineață. Cu toate acestea, încălzirea globală este sursa unor serii de evenimente neobișnuite ce au dus la o scădere a ninsorilor și trebuie să presupunem că, în viitor, vor fi din ce în ce mai puține zăpezi și ghețuri, iar iernile vor fi doar o apariții efemere. Astăzi, trăim într-un mediu considerabil mai cald decât în urmă cu doar câteva decenii, ceea ce ne obligă să trăim într-o stare perpetuă de căldură și disconfort, tânjind după o gură de aer proaspăt. Din păcate, acest sentiment reflectă și percepția extinsă asupra vieții moderne, care în zilele noastre este mai fragmentată și afectată de crizele socio-politice, de cele sanitare, climatice și alte provocări.

Recenta serie de lucrări a lui Remus Grecu rezultă din această dorință de speranță și subliniază, printr-un paralelism inteligent cu zăpada, sentimentul dispariției iminente și al permanenței efemere a tot ceea ce pătrunde în diverse aspecte ale vieții noastre. Zăpada este asemenea unui organism viu pe cale de dispariție – și pe bună dreptate, deoarece zăpada este viață, ciclul său generativ inaugurând o lume pură și nouă, purtând promisiunea unui viitor mai bun. Remus Grecu investighează dispariția lumii așa cum o cunoaștem și dispariția ființelor vii din colectivități prin pierderea tradițiilor și a ritualurilor sociale, a tradițiilor folclorice și a relației cu natura, a tuturor acelor verigi care ne legau și ne ofereau identitatea noastră.

Civilizația globală de astăzi a atins un punct atât de înalt de libertate individuală astfel încât propria sa continuare sub forma unui sistem colectiv, sau cel puțin a unei conexiuni profunde cu altceva decât „sinele”, este în pericol. Într-adevăr, marea ambiție occidentală de eliberare a omului, care merge mână în mână cu procesul de individualizare, pare să fi atins vârful acelui drum care, de la antichitatea post-tribală până la hipermodernitatea actuală, atestă întâietatea individului și a fericirii sale atât asupra comunității, cât și asupra speciilor, sancționând sfârșitul unei civilizații milenare aflată la dispoziția amenințărilor globale și în special a dezastrului climatic ce îi declară dispariția – și poate că specia umană va supraviețui, dar se va vedea ce ecosistem îi va rămâne în urmă.

Expedientul zăpezii ca paralelism al dispariției (al zăpezii însăși, al tradițiilor care ne unesc, al colectivității, al contactului cu natura și alte omisiuni) și mesajul consecvent de speranță al purității zăpezii pentru un nou început constituie un teatru perfect pentru personajele care locuiesc în operele recente ale lui Grecu. Personajele fantastice, mitice (și aproape magice), suspendate în timpul delicat al zăpezii – care nu anulează lucrurile care dispar, ci mai degrabă le păstrează în dispariție, așteaptă vremuri mai bune – aproape că apar în acest timp ca niște șamani, paznici ai realității sub zăpadă, care par că intenționează un ritual de împăciuire, mișcându-se, sau poate dansând, într-o rugăciune pentru zăpadă, astfel încât zăpada să se întoarcă și să nu dispară și ca totul să fie păstrat și ocrotit, iar prin topire să dezvăluie o lume nouă și pură, dând o nouă speranță, acum aproape pierdută, pentru un viitor mai bun.

Personajele sale sunt puternic pozitive acum, împodobite cu haine flamboaiante, pline de culori strălucitoare împrumutate din tradiția culturală, purtând cu ele elementele pierdute ale unei lumi odată prospere și unite. Pornind de la un element universal important care atrage imediat privirea, costumele lor – și nu numai – sunt împodobite cu elemente care provin din folclorul străvechi, precum dungile colorate care sunt mereu prezente în scenele lui Grecu și fac referire la copacul dorințelor.
În diferite culturi din întreaga lume, copacii dorințelor sunt creați prin scrierea, desenarea sau comunicarea dorințelor, speranțelor și viselor cuiva prin dungi simbolice, care sunt agățate de copaci precum ofrande, cu dorința ca năzuințele să fie îndeplinite. Este ca și cum aceste personaje dintr-o mișcare mitologică antropomorfă magică pot deveni ele însele copaci, iar într-o legătură și mai profundă cu natura își oferă rugăciunile zăpezii, naturii.

Acest element este subliniat și de figurile antropomorfe ale urșilor care populează lucrările lui Remus Grecu, figuri împrumutate încă o dată din tradiție, simbolizând aici legătura profundă cu natura și respectul necesar pentru a trăi în armonie cu ea, de parcă am fi firul de iarbă, ursul însuși, pământul și cerul, întrucât totul este în legătură armonică și dispariția depinde de fiecare acțiune a individului.

Dacă esența zăpezii constă în posibilitatea sa pozitivă de conservare, dizolvare și generare – în imagistica lui Remus Grecu, atitudinea ei inerentă are ca rezultat un paralelism cu viața însăși, este ca un destin, care se împlinește trăind, prin povestire și scrieri despre istoria omului în spațiul unei foi albe de hârtie.

Prin zăpadă aceste personaje mitice, străvechi și actualizate în același timp, caută astfel să redescopere un sentiment de identitate ca ființe umane, al spațiilor și a timpurilor străvechi, al comunității – mai puțin transmise de protezele tehnologice – unde corpurile se unesc între ele, cu mediul natural și uman prin moduri mai directe. Reluarea fragmentelor din acel fundal social, o rețea de relații personale bazate pe împărtășirea orizontului de sens și o încredere determinată de activarea unei voințe de supraviețuire, care a fost un factor dominant în momentul agregărilor umane organizate sub formă de comunități, înaintea marilor revoluții care au marcat apariția modernului și care au constituit țesutul economic și cultural delimitat de civilizația rurală, este depășită astăzi de caracterul impersonal și interschimbabil al noii logici a socialului. Astfel, se redescoperă sensul întâlnirilor, iar în tăcerea albă valoarea rugăciunii, a ajutorului reciproc, a ascultării și a povestirii atât de răspândite în trecut în rândul familiilor de fermieri, care o practicau dintr-o necesitate concretă pentru continuarea memoriei și a identității, încercând să păstrează amintirile pentru lumea nouă și mai bună care va veni – la fel precum zăpada.

Alice Zucca