În perioada 2-30 octombrie 2020 Galeria de artă DANA găzduiește expoziția „Om ieșit din umbră” semnată de către sculptorul AUREL VLAD.

„Plini de spaimă, cum n-au fost vreodată,
risipiți, străpunși de veșnicie,
stau pitiți cu toții pe-o câmpie
spartă, și să-i rupă n-o să poată”

(Rainer Maria Rilke, „Judecata de Apoi”, trad. Mihail Nemeș)

Aurel Vlad este unul dintre puţinii sculptori care reuşeşte să articuleze pornind de la suma propriei vieţi şi experienţe deopotrivă personale şi profesionale un discurs despre om şi umanitate totodată. Desigur, la o primă vedere aceasta ar fi la îndemâna oricărui artist, mai ales a celui înzestrat cu capacitatea sintetizării în expresie a unei trăiri, dar ceea ce îl diferenţiază pe Aurel Vlad pe lângă tehnica de însufleţire a tablei şi a dermei prin nituri, este viaţa cu care îşi animă făpturile. În universala ciclicitate a emoţiilor, sentimentelor şi a patimilor, a clipelor de angoasă şi, în definitiv a tot ceea ce alcătuiesc şi se contopesc cu fiinţa umană, Aurel Vlad vine cu propria-i mărturisire, întregul şir de personaje fiind ipostaze ale dedublării prin suprapunere, a formei umane plăsmuită de mâinile sculptorului şi a specificităţii unei trăiri, ce imprimă din exterior spre interior reacţia, gestul.

Fără a se revendica existenţialismului sau expresionismului german, fără a-şi considera propria operă a sta sub semnul sacrului sau a misticului, sculptorul rescrie, într-un prim capitol, “Geneza”, prin resemantizarea plastică a miturilor, Adam şi Eva nu ispăşeşc “păcatul” ci par a se feri de o forţă ce îi ţintuieşte la pământ. Cu o palmă deschisă deasupra capului, cu cealaltă acoperindu-şi faţa, personajul feminin simte amplitudinea pedepsei, spaima întipârindu-se în mişcarea întregului corp, corp alipit celui masculin, apăsat, contorsionat şi imobilizat în faţa „căderii”. Fireşte, posibile trimiteri la anima-animus şi la universul ce conţine şi exprimă o forţă creatoare, duală şi totuşi unitară.  Dar permutarea mitului continuă, artistul îl făureşte pe „Prometeu” şi pe „Icar”, ambele personaje suspendate în tragismul existenţei. „Geneza” lui Aurel Vlad are un leit motif ce conjugă spre ideea că toate pedepsele îndurate de personajele mitologice, renăscute de artist, au ca punct comun cunoaşterea, sacrificiul întru naşterea civilizaţiei.   Poate tocmai de aceea în dramatismul situaţiei în care se descoperă personajele, ce servesc drept pretext pentru decriptarea prezentului şi nu pentru analize teosofice, apărarea şi deformarea în faţa forţelor externe, îl fac pe acesta, indiferent dacă este femeie sau bărbat, să devină o părticică de materie infinit de mică, o particulă elementară a cosmosului.

Personajele sculptorului nu sunt simpli spectatori ai vieţii, ci rând pe rând ies de după cortină. Fiecare are un nume şi un destin iar Aurel Vlad ştie, preia individul ca punct de plecare pentru a şlefui unicitatea concretă a fiecărei persoane. Mulţi dintre aceştia știu soarta fiului risipitor care a ales să se îndepărteze de siguranța obiceiurilor și a tradițiilor pentru a înfrunta realitatea vieții. Tocmai de aceea, cel de-al doilea capitol, narează poveşti individuale ca formă, universale ca dăinuire, sub forma unor instantanee fulgerătoare, în care întregul corp şi chip este oprit din mişcare la limita dezlănţuirii, atunci când emoţia puternică a primejdiei cuprinde ca într-un cocon fiinţa umană. Dar, spaima la Aurel Vlad nu se traduce întotdeauna prin frică ci, pe alocuri, prin uimire. Îmi place să cred că această uimire ce emană din interiorul personajelor este în fapt o “trezire” în aceea că odată înzestraţi cu viaţă, aceşti oameni sunt martorii propriei schimbări în ceea ce, poate, este menit să devină iar noi, cei de la exterior vedem a mia parte din secunda de dinaintea transformării.

Dar omul lui Aurel Vlad poate fi om doar atunci când este în relație cu ceilalți. Nu teatralitatea descrie instalaţia sculpturală, fiindcă fiecare expoziţie este în sine un amplu proiect transdisciplinar, ci lumina pe care o aduce fiecare personaj. Nu cea ce se reflectă pe suprafaţa brută, suturată prin nituri, ci cea care conectează esenţele. Esența deznădejdii dar şi a ocrotirii şi a speranţei te ţintuiesc în faţa celor trei lucrări de mici dimensiuni, „Auriga, Coşmarul şi Haina”, suprinzând în potirul vieţii propria nelinişte. O ramură de măslin îşi găseşte loc pe picioare sau pe cap, simbol al reclădirii, victoriei şi al iertării. Cea de-a treia este cel al oglinzii întoarsă spre sine, într-un proces de vindecare prin păşirea în afara sinelui, privind dincolo de umbre, în “ipostaze ale durerii”

Al patrulea act, care putea la fel de bine să fie şi primul dacă ne gândim la sculptor în termenii regiei de teatru sau film, este cel al umbrei şi al dedublării. Explorând în colţurile ascunse ale sufletului, în acele locuri populate de animale, demoni dar şi de îngeri, acolo unde au loc experienţe de natură extatică şi mistică, Aurel Vlad crează oameni prinşi în umbra lor, asemenea unei pelerine-sarcofag-umbră, croită pe dimensiunea şi amplitudinea gestului. Figurine mici din lemn, asemenea totemurilor antice, sălăşluiesc în interiorul rece, înfricoşate şi însingurate, aşteptând eliberarea. Dacă alegi să vezi în fiecare gest şi mişcare, în fiecare chip şi degete, o ipostază a omului, poţi vedea tegumentul drept umbra ce îl însoteşte pe acesta. Golul rămas în înveliş, o posibilă părăsire a captivităţii şi ieşire înspre lumină, “Umbra şi lupul”, vorbeşte în absenţă despre alienare şi uniformizare, unde singurul rămas în “viaţă” este animalul.

Există un eroism în fiecare fiinţă creată de sculptor, eroism ce aminteşte de ceea ce înseamnă în fapt natura umană, ca atunci când sfâşiat de durere, parcă auzindu-i lacrimile cum cad în încordarea cu care ridică trupul neînsufleţit al animalului de pe sol, uşor aplecat, pe vârfuri, într-un gest de iubire şi disperare, omul se desparte metaforic de sine însuşi. Iar povestea se ramifică în grafică şi gravură, amplificând asemenea corului din tragedia greacă acţiunea dramatică.

În tot tumultul există lumină, speranţă, oamenii lui Aurel Vlad sunt protejaţi de artist şi poate că fiecare poate avea, într-un alt scenariu, şansa salvării prin iubire, acolo unde splendoarea uşurătăţii fiinţei ia locul povarei.

Maria Bilaşevschi, critic de artă

Foto courtesy: Galeria de artă DANA