O expoziție prezentată de Centrul Artelor Vizuale Multimedia, București –
“Mi-am nehotărât destinul” la INVITRO CLUJ Str. Franklin Delano Roosevelt, nr. 4, Cluj-Napoca, România
Urmărind această nouă serie de lucrări prin prisma evoluției din ultimii ani a lui Radu Pandele, unul dintre cei mai prezenți expozițional artiști vizuali ai generației ‘sub 30 de ani’, stupoarea discrepanței formaliste ar putea fi descrisă parafrazând versul unui poet intrat deja în panteonul clasic al literaturii – De prea multă culoare mă-negrisem.
Problema, mai mult ontologică decât conceptuală, pe care artistul și-a pus-o la începutul procesului de producție, este una inerentă sistemului artistic universal, dar încă incipientă și pregnantă în amorful sistem local – poziția artistului în raport cu aparatul instituțional, ceea ce Arthur Danto numea generic Artworld. În propriii termeni, premisa de la care artistul pleacă este legată de controlul asupra propriului demers care îți este cerut de către sistemul din care faci parte. Rezolvarea, spusă cu limbă de moarte, ca o mantră motivațională și răbufnire simultan, este statuată ca un exercițiu de integritate – ‘îmi doresc să simplific totul, pictura să îmi redevină viață’.
Generația din care artistul face parte, cea post-decembristă, crescută întru totul în valorile sistemului de capital, este una care în majoritatea ei lucrează nu de pe o poziție critică față de acesta, ci în continuitatea lui. Chiar și când critica este prezentă, aceasta este mai degrabă una de îmbunătățire sau completare a sistemului, asumat ca cea mai bună dintre lumile posibile. În acest context, strategia pe care Pandele pare că a urmat-o până în acest moment, dublată ca fapt relevant și definitoriu și de o activate susținută în zona unui street-art comanditar (corporate sau instituțional) și nu reacționar, a fost una cu un instrumentar imagistic sprijinit pe un amalgam discrepant (dar simbiotic) de surse din literarură și istoria artei întâlnind domeniul publicitar cu strategiile sale de auto-promovare, sau atitudini lowbrow specifice artei stradale, redate în culori saturate, identificate atât actualelor forme publicitare, cât și variilor stiluri nascente din pop-art (preponderent vaporwave), cu un formalism inert și strălucitor ca ambalajul tip al unui produs. Metoda, prin care toate tipurile acestea de tratare a imaginii deveneau integre, este una postmodernistă la nivel general, pe al cărei palier funcționează o logică evidentă a colării de elemente disparate într-un tot unitar, integrând și netezind complet punctele de tranziție și rupturile, într-o formă finală a colajului digital, realizat prin programe de randare spațială. Multidimensionalitatea senzorială oferită de suprapunerea și colaborarea mediilor creează un șoc vizual puternic, dar și un mediu sau o intermedia extrem de complexă, capabilă să captiveze palpebral publicul.
Acum, însă, intrând în spațiul galeriei, în locul acestui întreg desfășurător analog unui parc tematic pentru adulții corporate de astăzi, întâlnim compoziții unitare, realizate într-o cromatică alb-negru sau monocromă. Plecând de la problema dată, artistul construiește auto-ficțiuni ce au în centrul lor statutul artistului contemporan, prins între o logică istorică, a maestrului solitar și una contemporană, a artistului super-star, angajat și cu influență directă în sistemul socio-economic. Sticlelor mototolite de Frutti Fresh, țigărilor ireal de perfecte sau pizze-lor cu de toate, li se opun acum elemente ale unei experiențe directe, senzoriale, precum o gură deschisă larg, înghețată în țipăt, ochi strânși ambiguu, ca în cazul unui dezgust sau al unei mirări, sau deschizătura mormântului, din perspectiva celui îngropat. În locul volumelor uniformizante ale randărilor, avem acum de a face cu o perspectivă directă, bazată pe tehnica de filmare POV, imaginile construindu-se la nivelul ochiului în locul unei perspective plonjate, privite de sus.
Mai mult, ca rezolvare tehnică, în locul colajelor digitalizate, vedem istoria picturii ca mediu venind în contact cu tehnicile contemporane de producție a imaginii, cât și capacitatea acestor medii – pictura, street-art-ul, printul – de a se imita unele pe altele, până în punctul în care vizitatorul citește eticheta sau privește mai atent suportul și înțelege ce materiale și ce tehnici vede, de fapt. De remarcat în acest sens difuzia spray-ului folosit pe pânză pentru a imita efectul de impasto al uleiului sau realizarea unei reclame luminoase dintr-un nod gordian rezolvat, literar, ca în poveste.
Pentru ceea ce în trecut se desfășura ca atitudine, ca o clară, dar benignă, ireverență, acum cred că demersul este cel de a introduce în canonul artei vizuale, prin biografism, stările mici, invazive, istoriile intimiste de living-room sau dormitor, sau problemele ontologice primare, atât în interiorul imaginii ca reprezentare vizuală, cât și în lumea artei, ca autor. Pandele nu mai evită deloc realitățile amare ale vieții tip a autorului contemporan estic și, cu toate acestea, reușește să combată cantonarea într-un anume mizerabilism.
Afirmația-mantră care încheagă producția recentă a artistului, mi-am nehotărât destinul, vine în acest context ca una eliberatoare. Gura care țipă este cadrul al doilea de după încleștarea aluvionară a ochilor, care vor distruge în fascicule tot ceea ce este străin de intenția incipientă, dar și o explozie a întregului sistem, ca în finalul filmului Zabriskie Point al lui Michelangelo Antonioni.
Horațiu Lipot
/
Deschidem fără vernisaj, vă așteptăm pe rând, între 17:00 și 21:00, mascați și cât mai răsfirați.
●
Expoziția va rămâne deschisă până în 27 noiembrie (vă rugăm să vă anunțați vizita și vi se va deschide).
●
Notă privind sănătatea și securitatea: Datorită pandemiei COVID-19, expoziția va fi accesibilă în conformitate cu regulile stabilite de Ministerul Culturii și Ministerul Sănătății. Vom permite maxim 2 persoane simultan. Purtarea măștilor în interior este obligatorie.
Recent Comments