SCRISOARE DESCHISĂ CONDUCERII MINISTERULUI EDUCAȚIEI ȘI CERCETĂRII

În cadrul dezbaterii programului cadru pentru cursul inferior al liceului

MAI E NEVOIE DE ARTĂ ÎN ȘCOALĂ ?

Aceasta pare a fi întrebarea pe care o pun cei care hotărăsc acum soarta culturii tinerelor generații. Doar lipsa dragostei față de copii sau ignorarea rostului artelor în viața omului pot explica actuala dezbatere inițiată de Ministerul Educației și Cercetării asupra educației artistice în școala generală, la care sperăm să participe activ și Ministerul Culturii.

De fapt este vorba de eliminarea oficială din învățământa educației vizuale și muzicale, prin marginalizarea lor ca dexterități fără importanță, la care se poate renunța ușor, și de obicei se și renunță, în favoarea unor materii mai serioase, ca mate sau româna, care se cer la examenele de treaptă.

Nu se propune o dezbatere ci se cere doar o aprobare, într-o formă sau alta, de a șterge din orare prezența artelor vizuale și muzicale fie prin restrângerea timpului alocat fiecărei discipline, fie prin suspendarea uneia sau alteia dintre acestea sau a amândorura.

Această minimalizare a educației artistice în școala obligatorie, este o acțiune care persistă de mai mulți ani, și împotriva căreia am înaintat numeroase proteste.

În locul numărării de formă a minutelor repartizate unor discipline care par că nu mai contează, dezbaterea ar trebui să se ocupe de fondul problemei, de rolul și rostul artei în viața omului, să cerceteze ce s-a schimbat în ultima vreme în viața tinerilor, care sunt nevoile lor și cum pot cei mai vârstnici, cu experiență, să-i ajute.

Eu am trecut prin școli din copilărie, apoi ca elevă și studentă și încheind ca profesor la universitățile de artă din București. În același timp, am studiat și practicat câteva din artele vizuale, am organizat și comentat expoziții de arte plastice și decorative, câteva din ele cu lucrări proprii de desen, pictură și sculptură. Am scris cărți despre arte destinate elevilor din licee și studenților, cât și celor de toate vârstele.

Acum am simțit nevoia ca experiențele mele să deschidă în fața contemporanilor mei o posibilă cale de bucurii oricând și oriunde.

E adevărat că trăim la o cotitură a istoriei. Cunoașterea a depășit limitele socotite firești până nu demult, comunicarea s-a extins pe întreg globul pământesc (prin telefon, TV etc) și a devenit mereu mai rapidă. Ce se câștigă în viteză se pierde însă în profunzime iar consecința grabei este superficialitatea, înlocuirea valorii autentice cu impostura. Ori arta cere atenție mărită, concentrare, meditație, timp pe care nu-l pierzi ci care te face să trăiești cu adevărat și să nu te plictisești niciodată.

X

Principala confuzie este cea dintre științe și arte.

Toată lumea ştie că pentru viaţa practică avem nevoie de informaţii exacte, pe care toţi oamenii să le înţeleagă la fel (de exemplu cuvântul STOP sau semaforul roşu), iar pentru a asigura precizia exprimării raţionale, logice, s-au stabilit toate regulile gramaticale.

Din materialul limbajului curent este alcătuită însă şi poezia, din sunete asemănătoare vorbirii s-a dezvoltat cântecul, cu condeiul pe hârtie dar și pe monitorul computerului se poate nu numai scrie sau socoti dar şi desena, etc. etc. Care e deosebirea?

Oamenii de ştiinţă au ajuns de mult la convingerea că arta e un alt mod de comunicare decât transmiterea informativă. Pe când gândirea logică, precisă, implică doar materia cenuşie pe o zonă restrânsă, arta reprezintă o trăire intensă a întregii ființe, la care participă nu numai gândirea raţională ci şi toate celelalte funcţii sufleteşti şi trupeşti, nu numai ale creatorului, care descoperă un nou tâlc vieţii, dar şi ale spectatorului care primeşte darul. Compunând sau ascultând un poem sau o melodie, pictând un tablou sau privindu-l numai, întreaga făptură este acaparată şi vibrează la unison, senzaţiile trezesc emoții și sentimente care se leagă de amintiri, deschizând orizonturi noi proiectelor de viitor. Cercetătorii au constatat că în timpul ascultării unui concert se activează nu numai zonele gândirii logice ci absolut toţi centrii nervoşi ai creerului, se produce fiziologic efectiv acea trăire totală specifică artelor.

În organizarea învățământului general, obligatoriu, s-a considerat că odată ce elevii talentați s-au orientat singuri către școlile de specialitate, cei rămași nu mai merită atenție, uitând că publicul, căruia i se adresează creatorii, trebuie cultivat și el, pentru a recepta mesajele artistice. Orice om dorește să simtă că-și petrece viața din plin, participând cu toată ființa la ceeace face, fără a se plictisi vreodată.

Educația artistică a tuturor elevilor are urmări profunde pentru întreaga lor existență, din copilărie și până la bătrânețe, nu sporește numai bagajul cultural, înțelegerea trecutului și a prezentului, dar contribuie și la modelarea caracterului, la dezvoltarea personalității unice a fiecărui om, la ieșirea din turmă.

Arta adevărată cere fantezie dar nu permite minciuna. Ascultând muzica socotită cea mai bună sau văzând picturi sau sculpturi celebre, fiecare rezonează diferit, potrivit propriei alcătuiri. Pentru a se cunoaște pe sine, elevul trebuie să fie inițiat să-și dirijeze atenția spre opera contemplată dar în același timp şi asupra propriilor sale reacţii sufleteşti, încercând să le conştientizeze. Doar astfel el va putea intra în reală comunicare cu creatorii imaginilor privite şi concluzia va exprima părerea lui sinceră, autentică asupra celor văzute (eventual constatarea că dorita comunicare nu a avut loc dar se va face poate în viitor…). Altfel riscă să adopte orbește opinia grupului din care face parte, sau să declare impostura drept o valoare autentică doar pentru a nu rămâne mai prejos de ceilalți. Astfel, exercițiile de analiză a imaginilor artistice devin mijloace eficiente de dezvoltare a spiritului critic, practicat cu onestitate și competență.

Fixarea atenţiei într-un timp mai îndelungat, absolut necesară pentru a permite intrarea în rezonanţă a tuturor funcţiilor sufleteşti. poate fi un antidot împotriva superficialităţii spre care ne împinge graba activităţilor zilnice dar mai ales frenezia distracţiilor rapide şi uşoare, “genul scurt” cultivat de televiziune şi de jocurile pe calculator.

Modele trecătoare nu trebuie să ne facă să uităm adevărurile stabile, reacțiile umane elementare pe care se bazează comunicarea extraverbală. (Albul și negrul, lumina și umbra, evocă inevitabil diferențele dintre zi și noapte, roșul e cald și albastrul rece, etc.).

X

Dar arta nu trebuie căutată numai în muzee sau în sălile de concert, ea există în orice înfăptuire, conștientă sau nu, reușită sau nu, la îndemâna oricui.

Pentru a da un singur exemplu, imaginea umană este un domeniu pe care am reușit să-l introducem în învățământ în ultimii ani. și care ar merita să fie reluat pentru fiecare nouă.generație de elevi. Putem să nu călcăm toată viaţa într-o expoziție de artă, dar suntem obligaţi să ne creem în fiecare zi imaginea , ca o a doua piele, cu care ne înfăţișăm înaintea semenilor. (Nu e vorba numai de veşminte ci de întregul aspect, de la tunsoarea părului şi până la şireturile de la pantofi). Acest înveliş afişează cine e purtătorul sau drept cine vrea să fie luat, ce rol joacă şi ce loc ocupă în societate, îi exprimă personalitatea şi îi trădează nivelul culturii şi al gustului.

Această imagine este alcătuită cu aceleaşi mijloace vizuale ca şi o operă de artă, ca de pildă portretul Giocondei lui Leonardo da Vinci sau statuia lui David de Michelangelo, din desen, care stabileşte proporţiile şi contururile, din umbre şi lumini care modelează volumele, din culori, care stârnesc adânci stări afective, pe când materialele din care sunt făcute declanşează reacţii polisenzoriale. Omul poate fi privit ca o picto-sculptură cinetică, prima și cea mai însemnată ramură a artelor decorative. Percepută conștient dar mai ales subconștient, imaginea fiecărui om îi comunică prezența și îl caracterizează, iar citirea ei poate fi o activitate pasionantă oriunde, pe stradă sau în tramvai. În afara uniformelor, necesare comunicării funcțiilor publice, în ținuta civilă sobră cerută de funcțiile publice, doar un detaliu, fiecare își afirmă personalitatea inconfundabilă.

X

În acelaşi fel ar putea fi abordate şi la orele de muzică unele probleme legate de viaţa zilnică.

Uimitor mi se pare dezinteresul pentru muzica vorbirii. Acelaşi cuvânt poate fi rostit dulce, ca o şoaptă de dragoste, rece, cu indiferenţă, aspru, cu ton de poruncă, sau agresiv, ca o insultă.

Asta învaţă însă numai actorii la Universitatea de Artă Teatrală şi Cinematografică.

Dar de ce să nu înveţe şi omul de rând că, aşa cum zice dictonul francez, «Le ton fait la musique ?» Inflexiunile vocii sunt muzică, rostirea urcă şi coboară ca şi notele pe portativ, se amplifică de la şoaptă la strigăt, şi nu numai ariile operelor, cântate în cuvinte, dar şi muzica instrumentală porneşte de la vorbire pentru a exprima stări sufleteşti.

Atenţia pentru ceea ce spunem trebuie să fie la fel de mare ca şi pentru felul cum o spunem.

Specificul naţional al creaţiilor muzicale se datorează desigur, într-o mare măsură, muzicalităţii limbii, dominaţiei unor consoane sau vocale sau a unor anume ritmuri.

Universităţile de Artă Teatrală şi Cinematografică şi Conservatoarele de muzică şi-ar putea intensifica cercetările interdisciplinare pe această temă, oferind viitorilor profesori noi posibilităţi de a atrage şi implica elevii.

X

În concluzie e nevoie de o reconsiderare fundamentală a predării în şcoală a comunicării umane, iar limbajelor extraverbale, vizual şi muzical, ar trebui să li se dea aceeaşi importanţă ca şi limbii materne pentru ca orice elev să iasă din şcoală iniţiat nu numai în literatură ci şi în posibilităţile expresive ale imaginilor şi sunetelor, de la utilizarearea lor în viaţa zilnică şi până la culmile artelor.

X

Capacităţile dobândite astfel de tineri în școala generală le-ar fi de folos toată viaţa, şi după pensionare. Pentru cei care nu au avut până acum şansa iniţierii artistice, ar trebui desigur ca educaţia continuă, enunţată ca un ţel al ultimilor legi ale Ministerului Educației și Cercetării, să fie pusă în practică, pentru a deschide în faţa vârstnicilor orizonturi noi de îmbogăţire sufletească. Longevitatea a devenit un fapt real, iar măsurile de prelungire a activităţii sunt o consecinţă. În multe ţări există programe speciale adresate celor care, după pensionare, nu numai că se bucură de răgazul mult aşteptat pentru a învăţa dar doresc şi să practice artele pentru care nu au avut până atunci timp.

Se ştie acum că “funcţia creează organul” dar şi că “numai funcţionarea îl întreţine”, după formula americană “use it or loose it”. Nu numai vizite în muzee şi conferinţe dar şi lucrul în ateliere de arte pot face pe oricine să se simtă tânăr. Cu ochiul sufletului astfel trezit la viaţă, orice mică plimbare pe strada cea mai cunoscută, privind fiecare casă și fiecare om, poate deveni un adevărat spectacol.

Priceperea de a comunica prin arte poate fi astfel toată viaţa o nepreţuită sursă de încântare, de vitalitate, de tinereţe.

Adina Nanu

Foto: Alin Dobrin